Cata Viena am vazut si cata Viena am plans

Am ajuns acasa fix la ora 21.00, in dragutica zi de duminica. Mi-am desavarsit placerile stomacului, am folosit apa si sapun, sa nu zica occidentalii ca suntem jegosi si ma pun pe scris. Nu stiu ce si cat, voi vedea.
Vineri, la 10.25 am plecat din Baia Mare cu sperante. In general sunt optimist, dar de data asta n-am fost in general, am fost cel mult in locotenent. Si am luat-o incetisor spre Viena, pe superbele valsuri ale celor de la 3 Sud Est, Voltaj, N&D si nu mai stiu. Trecerea la ora in minus ne aduce si schimbarea de recital, niscaiva muzica populara, dupa care se trece la filme. N-am stat in vama decat sa vada domnii ca nu am parul lung nici pe buletin si nici in realitate. Dupa legendara Mateszalka, ne-am urcat pe ceea ce ne dorim si noi de mii de ani si vom avea peste mii de ani, adica o autostrada cum scrie la carte, fara garduri furate, cu legaturi precise, cu zeci de podete si poduri, si, important, mai lunga de 5-42 km. Am si luat masa la un stabiliment din Ungaria, dupa care am lasat si Nickersdorf-ul si Hegyeshalom-ul de granita la o parte, gandindu-ma la cunostintele mele care “fugeau in strainatate” cu ani in urma. Si eu am fugit in strainatate si am martori, sigur, cateva zeci de metri.
Ajungem finalmente la hotel, dupa 8 ore batute pe muchie. E clar, dragilor, vorba ramane vorba: decat sa merg pana in Bucuresti, mai bine merg in Viena. Am stat la Hotelul Pyramide Event Vosendorf, undeva in sudul Vienei, la 17 km de centru, dupa cum aveam sa aflu. Fetele au fost la Ramada, peste pod, la vreo 10 minute de mers pe jos si un Supermakert (enorm). Adica zeci de ore distanta:)
Am ajuns la hotel si unii oameni cunosteau deja alti oameni: fain de tot. Poulsen si Mortensen sunt doi danezi care s-au sacrificat sa stea fix in acelasi hotel cu noi, iar apoi, in aceeasi sala, cu fluierul in gura. Si mai apoi, tot cu noi. Au venit cu o masina cu numar de Bacau (a dnei Simona Spiridon, jucatoare la Hypo) si au plecat cu ea la sala. Am fost mirat, dar mirarea a disparut dupa ce am aflat. Sincer, mie nu mi-au placut cum au fluierat: cel inalt a fost OK (inclusiv cat am povestit eu cu el), alalalt a fost cutra, plin de smecherii.
Seara iesim la masa la Phoenix 7. Adicatelea un restaurant chinezesc, de adevaratelea, cu personal chinez, cu mancarea chineazeasca. Aveau si Tsingtao, bere chinezeasca, dar am das pas acestei optiuni. Am mancat orice, habar n-am ce cu mici exceptii si m-am asigurat ca prietenii si colegii mei vor sti ce sa spuna celor de la salvare daca va fi cazul. Somnuc, ca-s obosit...
Sambata dimineata oamenii se impart. Unii merg in centru, altii merg la shopping, eu merg sa lacrimez in market-ul vietii. Unul imens, cu jde magazine. Primul in care am intrat a fost unul cu articole sportive. Cel putin o ora am zacut acolo... Am cumparat un singur tricou si am lacrimat pe fiecare raft in parte. M-as putea duce in fiecare zi acolo: astazi nu mi-as permite sa cumpar de la adidasi, maine nu mi-as permite sa cumpar de la sporturi de iarna, poimaine n-as putea cumpara de la treninguri. Nici o caciula Eistror nu tare merge, ca e de la 40 de Euro in sus. Macar ma simt mandru ca am Hummel in picioare si aia n-au deloc in magazinul lor.
Ne plimbam prin magazin si ne intalnim cu cateva fete. Mai povestim cate ceva, dar le lasam in pace. Au meci si abia au timp sa se relaxeze. Una singura nici nu ne saluta si ne irita usor. Treaba ei. Merita insa sa zic un lucru: conducerea clubului a facut tot ce trebuie pentru un rezultat bun: fetele au ajuns in Viena joi seara, au avut cazare buna, sala de sport este la 10 minute de hotel (cu autocarul).
Ajungem la sala cu 35-40 de minute inainte de meci. Facem jonctiunea cu alti baimareni veniti cu autocarele. Deja stim ca vom fi mai multi decat ei. Galagiosi sigur vom fi. Intram in sala, unde de doi bani. Sa ai palmaresul si prestanta celor de la Hypo si sa joci in sala de scoala generala... Sala are 1.200 de spectatori, zic ei. S-au vandut insa 1.020 bilete. Clar, am fost si numeric peste ei, deoarece au venit si mai multi romani care locuiesc in Austria. Printre ei si fostul meu coleg de la Glasul, Florin Lolos, impreuna cu sotia lui. Si s-a consumat omul, nu gluma.
Incepe meciul. Ele rateaza, noi ratam, apoi ne dau 2 goluri. Un mascarici de langa noi, la vreo 1.65 incepe sa danseze cu fundul spre noi, dar nu-l baga nimeni in seama. Nici macar ai lui. Mai apoi aveam sa vad ca nici macar nu avea loc acolo. Revenim in joc, egalam, dupa care jucam prost. Mii de ratari, nervi gramada.. La meci este si fosta glorie a Minaurului, Maricel Voinea, impreuna cu sotia lui, invitati de primar. Danut Coarda are o tampenie care face zgomot in mana, dar buct, o parte din ea se desprinde si merge direct in capul unui invitat al primarului. Cateva minute a stat cu o sticla de apa rece in zona atentantului. Oamenii fac galagie, arata cine e seful cu adevarat in tribune, pacat ca fetele nu fac acelasi lucru in teren. E pauza si mai ca nu ne dam unul altuia palme. Sase goluri distanta... Mitza si Romi sunt nervosi, Eci se duce sa-si ia ceva (banuiesc o bere), eu vorbesc cu oricine, Liviu e varza de draci, toti au draci in ei. Catalin vine dupa pauza si ne spune ca treaba va merge mai bine, ca a avut loc o sapuneala la pauza.
Incepe partea a doua si jucam infinit mai bine. E 20-19 si toata lumea traieste la cote maxime. Nimeni nu poate da gol, nici din 7m, nici altfel. Din pacate, HCM rateaza una dupa alta. Nu conteaza, chiar nu conteaza cine arunca. Hypo se desprinde si castiga. La ultimele goluri, austriecii sar in picioare si zbiara ca noi, semn ca sunt si si surescitati. Mascarila ala de 1.65 incearca sa se mai bage in seama. Unul se ridica in picioare si ne arata un semn al civilizatiei la care el n-a ajuns. Ce mai conteaza, dupa ce am luzarit-o pe teren.
Mai stam putin dupa meci si autocarul ne duce in Prater, celebrul parc vienez. N-am fost in zona distractiei, am fost acolo doar la masa. Imediat dupa noi au venit si fetele. Toata lumea din local s-a ridicat in picioare si le-a aplaudat. Eu nu pot aplauda infrangerile, ma scuzati. Vorbesc cu un coleg din presa si ii spun ca acum trebuie sa iesim noi si sa revenim sa ne aplaude si ele pe noi.
Se mananca bine si mai iesim la o poveste. Unele fete nu-si explica ce a mers prost, si stiu foarte bine ca se putea mai mult. Unele completeaza povestea si cu niste lacrimi. Asta este, dragelor, muncim mai mult, ne concentram mai mult si treaba va iesi cum veti dori. Oricum, stima mea pentru ce s-a facut pana acum. Chiar daca nu aplaud infrangerile.
Plecam spre hotel si muzica populara nedorita de nimeni este in carti. Incep glumele, una mai de autobaza ca alta, dar se rade. Cred ca si de oboseala. Unii mai raman in hol la o poveste, altii merg sa doarma, ca e trecut de ora 2.00.
Mergem la culcare si vine mareata ora de plecat catre casa. Nu tare ma incanta, dar casa mea nu e sigur acolo. Mergem bine, speram sa ajungem uite acasa, dar apare prima ghidusie. Musai sa trecem prin Budapesta, ca nu stiu ce lucrari sunt. Mie imi convine, chiar daca pierdem minim 30 de minute. Nu ma grabesc. Iesim din Budapeste si un batran incearca autocarul nostru din spate si-si face varza masina. Oprim si iar pierdem 45 de minute. Politie, mos corect, care recunoaste ca vorbea la telefon si n-a fost atent.
Mama intra in fibrilatii ca nu-s acasa si baga un telefon. Ma speriu si eu, ca nu se prea intampla chestia asta, dar rezolvam cazul si linistim inclusiv mata din dotare.
Sincer, am obosit. Ma culc... Nici umor nu cred ca am acum.