duminică, 20 decembrie 2015

Echipa tuturor... felicitari Ryde, ca nu mi-e rusine sa spun asta!

Personal, am fost multumit in momentul in care a fost comunicat lotul de 17 al Romaniei pentru Campionatul Mondial din Danemarca. Am avut o singura obiectie neexprimata (nu mai conteaza care), care ar fi putut fi inlocuita cu Cristina Laslo sau cu Lorena Ostase. Insa, cel care isi asuma tot este tot antrenorul, asa ca era treaba lui sa lucreze cu fetele in care are el incredere.
Am spus inainte de Mondiale ca Ryde nu poate duce Romania in primele opt. Asta pentru ca Romania a jucat prost cu Ryde pe banca, ba mi s-a parut ca nu este reactiv. Singurul meci in urma caruia mi-a venit inima la loc a fost fix unul pe care nu l-am vazut, ultimul de pregatire, cu Suedia, cand le-am batut pe nordice acasa la ele.
In meciurile din grupa, Romania a batut doua nationale care retrogradeaza din Liga Nationala daca ar juca aici si a pierdut toate cele trei meciuri tari. Insa, am vazut la meciul cu Rusia o crestere in joc. A venit meciul cu Brazilia si trebuie sa recunosc ca am fost foarte bucuros cand a marcat Brazilia cu Franta in ultima secunda. Nu-mi doream Franta, recunosc. Nici n-o sa spun ca Franta ne batea si tralala, pentru ca n-ai de unde sti. Batusem Brazilia in meciuri amicale, aveam un ascendent moral.
Mi-a placut ca de la meciul cu Brazilia, Ryde a renuntat la experimente. Si-a ales jucatoarele cu care sa-si faca treaba grea, renuntand la miliardele de schimbari. Cand te obisbuiesti cu o colega, vine alta cu care trebuie sa te obisnuiesti, dupa care si ea este schimbata. Omul si-a facut o echipa de baza si asta cred ca a fost esential.
A venit meciul cu Danemarca, pe care l-a castigat Cristina Neagu si colegele sale. Insa, Cristina Neagu a fost senzationala in acel meci. Si lumea stie ca nu-s cine stie ce mare fan. Sa dai 15 goluri din 31 este enorm. Plus niste pase de gol. Si goluri in momente cruciale. Acelasi Ryde a renuntat sa o foloseasca pe Gabi Szucs in aparator in intermediar, lasand-o in centru. La fel si cu Perianu. Si e maxim de normal, pentru ca amandoua joaca la echipa de club aparator central.
Meciul cu Norvegia l-am trait ba pa tavan, ba sub masa... Aici n-am ce comenta. Omul a pregatit bine meciul, jucatoarele noastre au muncit din primul pana in ultimul minut. Parca nici nu mi-a parut asa de rau dupa o astfel de munca.
Bronzul l-am luat fara drept de apel. Aceeasi poveste cu echipa de baza, o Cristina Neagu relaxata si distinsa in acelasi timp, cu o Oana Manea de nivelul lui Loke, Gravholt sau cine vreti dvs si cu Paula Ungureanu - clasa. Victoria este insa a echipei, pentru ca toata lumea pune umarul, asta este foarte clar.

Ryde, dragule, eu n-am de ce sa ma simt prost ca te-am criticat. Nu ma simt aiurea nici daca imi reproseaza altii ca i-am sarit in cap. Nu trebuie sa spui oamenilor ca esti senzational daca nu esti, nu trebuie sa le spun oamenilor ca Romania joaca bine daca joaca prost. Trebuie sa le spui cum joaca la acel moment. Ca omul se ridica si iti arata ce poate si cat de mare e, asta o poti recunoaste si chiar trebuie sa o faci. Ryde, dragule, si voi jucatoarelor, jucati pentru voi, pentru noi, pentru cine intereseaza. Si cei care zic o vorba nasoala trebuie lasati in pace, si cei care pupa in cur exagerat trebuie lasati in pace, la fel si cei moderati. Pana la urma, banutii (meritati) pe care o sa-i incasati dupa bronzul mondial vin tocmai de la acei oameni care suduiesc, care pupa in cur sau care sunt moderati. Hai Romania!

miercuri, 16 decembrie 2015

Aburi grosi - un pas inainte de tiparire

Cu multa vreme in urma am scos o carticica, dintr-un moft personal. Am scos 3.000 de bucati si am fost foarte mândru. Mi-a recuperat banii investiti si mi-am platit datoria catre cei care m-au ajutat. Atunci mi-am promis ca o sa mai scot o carte, ce se va numi Aburi grosi. Am tot scris, am mai pastrat texte, dar bucuria de a scrie a venit abia in lunile de vara.
Am inceput sa scriu poezioare si m-am distrat, recunosc. Dupa, am inceput sa iau lucrurule in serios si am inceput sa primesc diverse incurajari. La un moment dat m-am oprit sa scriu poezii pentru ca imi facea deja rau acest lucru. Sunt convins ca voi mai scrie si altele, cand voi avea chef si cand voi avea pentru cine sa le scriu.
Invariabil, cam tot ce am scris eu pentru „consum” a fost cu ajutorul cuiva. Nu stiu, dar cred ca asa e: iti place cineva, ii compui un cântec, faci o poezie, desenezi ceva, habar n-am, fiecare cu ce crede ca se pricepe.
Am trecut de partea cu scrisul si am ajuns la faza cu tiparitul. Care nu este deloc o faza usoara. Dimpotriva. In primul rand trebuie sa faci rost de bani pentru a putea scoate un volum. Banii tai, bani imprumut de la prietenii tai care te pot ajuta, bani pentru toate tampeniile, plus unii pe care trebuie sa-i pui deoparte pentru chestii neprevazute.
Noroc cu prietenii mei din strainatate, altfel scoteam cartea peste un an. Românii nu mai au nicio treaba cu cititul, cu cartea, cu lucrurile frumoase. Din România am primit like si share... Nu zic, si aia conteaza. Am discutat cu multi oameni si entuziasmul meu este aproape de asfalt, de cota zero. Mi s-a spus sa stau linistit ca din cei 100 de oameni pe care ii voi chema la lansarea de carte vor spune 95 da, 40 vor veni si 10 imi vor cumpara cartea. Aproape ca si cred chestia asta. Desi am inca ambitia sa cred ca nu suntem chiar atat de saraci. Sigur, vor conta multe... inclusiv faptul ca eu sunt un simplu Grumaz...

joi, 10 decembrie 2015

O lacrima pentru Minaur

Ba, eu nu pot dormi ca am lacrimat azi la meci. La ce meci? La Minaur cu Odorhei.
Imi aduc aminte de primele meciuri, cand ma cara tata dupa el, pe terenul de bitum de langa sala veche. L-am vazut si pe Gatu aruncat peste gard, tin minte ca ma fascina si un cronometru de pe masa arbitrilor, l-am vazut si pe Maricel Voinea (de care m-am indragostit iremediabil). Am crescut si am ajuns sa merg la sala. Am stat pe scari o gramada de meciuri. Primise mama o pereche de blugi si ii erau mici, asa ca i-am luat eu. Unde puteai sa te dai mare daca nu la meci? Cu o gramada de oameni. Asa am mers, cu ei pe mine, m-am pus pe scari, alea s-au umplut si m-au durut genunchii de traznea. Am fost nevoit sa ma ridic si sa urc cateva trepte. Am mai prins locul meu, pe care l-am tinut doua ceasuri? Din parti.
Apoi, am vazut un meci de dupa un stalp de sustinere. Nu puteam intra mai inauntru sub nicio forma. Era finala de acasa cu Zaporoje. Am vazut doar un o poarta. In rest ma bucuram sau ma intristam dupa ce zicea lumea de langa mine.
Am fost in armata si am auzit meciul cu Granitas Kaunas la radio. Am mancat radioul ala si mi-am muscat unghiile. Pana la urma a iesit bine.
Am mai crescut si am ajuns sa-mi folosesc pixul. Am lucrat la clubul Minaur niste anisori. Am plecat de acolo si ma doare-n fund ca n-o sa-mi recuperez niciodata banutii. Am cunoscut jucatori de mare valoare, am stat cu ei, am baut o bere impreuna. Am cunoscut mai multi antrenori si am incercat sa invat cate ceva de la ei.
Am prins doua titluri nationale, un event... le-am prins la club. Am fost la meciuri, am amintiri frumoase. Am fost la meciuri de cupa europeana apoi. Am primit delegatii din mai multe tari si am discutat cu oameni frumosi. Stiam ca, de fiecare data cand era o tara modesta, ca noi, sau cand se mergea cu autobusul, aveam loc sa mergem si noi. Mai nasol era cu tarile occidentale sau pe unde se mergea cu avionul. Acolo nu era loc nicicum.
Am asistat apoi si la inceata decadere a clubului baimarean. La imensele probleme financiare. Niciodata n-am dat cu parul. Chiar daca nu mi-au convenit multe lucruri. Am asistat si la desfiintarea gruparii, la retrogradarea echipei in liga secunda. Minaur nu mai exista de multa vreme, dar i se foloseste numele (asta este adevarul).
Am mai crescut putin si am asistat la renasterea unei grupari. Am vazut si auzit toate prostiile din lume. Deja oamenii ma apeleaza pe strada: ce-ati facut domnu’ Mircea cu echipa asta.. Altii vin si imi explica cum vad ei diverse module de aparare. Pe strada... asta inseamna ca le pasa.
Am vazut un nou titlu si m-am bucurat de la departare. Eu n-am avut loc acolo nicio clipa dar, spre deosebire de altii, nici nu mi-am cautat vreun loc. Nu m-am bagat in seama. Nici nu aveam de ce. Colaborarea mea cu clubul Minaur din sezonul trecut si din acest sezon a fost cea mai proasta dintre toate colaborarile cu toate echipele de care am avut parte in ultimii 23 de ani, adica fix numarul anilor de presa cu care ma laud.
Astazi, am fost la meci si de trei ori era sa-mi dau liber lacrimilor. M-am abtinut... Nu-s fericit ca echipa asta moare asa... nu-s fericit ca oamenii pe care nu-i cunosc joaca fara bani... nu-s fericit sa aud ce-mi povestesc ei, desi nu-i intreb aproape niciodata; n-am fost fericit sa-l aud pe unul dintre ei vorbindu-mi la telefon si nici macar nu stiu de unde a avut numarul meu.
Baia Mare are nevoie de Minaur si Minaur are nevoie de Baia Mare. Sunt doua nume proprii care nu pot convietui decat impreuna. N-am chef sa scap lacrimi nici mai incolo, daca ma intelegeti. Hai Minaur!