luni, 7 octombrie 2013

Povestea mea thuringiana

Cine ma cunoaste stie ca nu-s tare bun prieten cu politica. Primesc o invitatie sa-mi port oasele spre Thuringia, sa calc pamantul Republicii de la Weimar, sa vad unde se fac vasele de Jena, sa inaugurez prezenta unui Grumaz in Sonderhausen si sa strig putin la fetele de la HCM Baia Mare in sala de la Nordhausen. Indicat sa ascult Walkiria la ea acasa si sa comut atentia in litera lui nentu Goethe. Johann Wolfgang von Goethe, dragilor. Accept invitatia si bine am facut.
Ajung si eu in aerogara, gratie prietenului meu Felix care si-o pleznit dimineata sa ma duca pe mine pana in Tauti si caruia i se transfera un multumesc in cont. Abia atunci vad cine vine. Imi beau cafeaua linistit, sunt extrem de calm si nu ma intereseaza prea mult. Suint acolo toate fetele, dar nu-s prieten cu toate. De fapt, nu-s prieten cu niciuna, mai degraba amicuti asa de meciuri, de obligatie, de politete. Ho, ca nu-i unde defect asta. Sunt insa si fete cu care ma inteleg mai bine.
Sunt ziaristi in avion, sunt consilieri locali, suporteri, Simi, parinti. Nu cunosc politicienii. Maxim vreo trei... Stiu vreo cativa dupa nume, pe altii ii mai si salut daca-i vad, dar nu sunt cu nici unul nici macar amic. Nici asta nu cred ca-i un mare defect, pentru niciunul dintre noi.
In aerogara din Erfurt fac cunostinta cu Ana Maria Tanasie. Amabila, draguta, puternica. Vorbesc serios, are amestec de gratie cu putere. Nu ma intereseaza gratia, ca nu-s la moda si nici nu e chiar atat de important. Laur si Miha se uita pe o harta, ma duc langa ele si ma dau mare cu ce stiu si eu de Weimar si Jena... Ada are o toba in mana si face putin cunostinta cu ea. Zambeste si-i spun ca-i sta bine, apoi schimbam doua cuvinte... Sigur, nu le-am schimbat de tot, deci pe mine o sa ma auzi vorbind la fel:)
Fetele merg cu un autocar, noi cu altul. Aveam sa le mai intalnesc tot in aerogara, la plecare. Mergem la Sonderhausen, un orasel despre care nu stiam nimic. Ma uit in stanga si vad pista de biciclete. Una normala, intre doua localitati, asa cum n-am sa vad niciodata in Romania. Sincer, vremea n-a fost grozava, dar in 38 de ore nu stiu daca am vazut mai mult de cinci biciclisti. Nu umbla ei pe unde ma uit eu.
Ajungem la hotelul din Sonderhausen si mergem la hotelul Thuringer. Cochet, nimic de spus, cu exact ceea ce-i trebuie. Aici am stat o noapte, am mancat si am bolunzit niste beroase prin stomac. Ba chiar m-am si distrat. Iesim in orasel, mergem pe langa ceva care am crezut ca e biserica, dar era un muzeu si conservator, apoi ne baga in seama un tataita, care la un moment voberste in romaneste. Binisor, mai ales ca e bulgar. Nu ne-am dat seama din prima, ca avea gulerul ridicat la ceafa. Ne povesteste omul ca sunt acolo vreo 10 muzicieni buni din Romania si de-ale lui. Nu ne miram, ca la muzici chiar suntem grozavi.
Apoi mergem la mall, raionul stai langa bere sa n-o iau eu pe toata. Eu am luat cinci bucati: Hafferoder rosu (acceptabila), Kromabcher (exceptionala), Carlsberg Elephant (tare, gen Stejar) si una la care nu merita nici sa-i pomenesc pretul, gustul sau numele. Un jeg. Ceilalti isi cumpara si ei sa vada cum e a lor. Mai batem piciorusul prin mall sa vedem daca mancarica e mai ieftina ca la noi si bagam da-uri. La ciocolata suntem cam acolo. In schimb, la fructe e jale. Am vazut niste mere de plastic la 2.50 Euro. Tati, cu banii astia iti faci si horinca la noi din cate mere cumperi. Nu-s aproape deloc impresionat de toale, ba chiar mi se pare ca nu au nimic de treaba. Nu in acel mall. Nu-i mare bai, nu m-am dus eu sa fac pe criticul de moda. Venim la hotel si gasim camera copilului, locul din care s-au facut cei mai multi banuti, ca sticlele returnabile de bere fac 0.15 centi. Nu le-am dus noi, s-au sacrificat ei sau ele.
Mergem la Oktoberfest? Mergem, dragilor, cum draci sa stai acolo, in hotel, ca leguma. Luam autocarul si mergem la cheful oamenilor astora. Stam la coada, se dau bilete, bratari de hartie pe antricoatele personale. Un cort mare, o trupa ce baga cover-uri, o gramada de nemtalai dispusi sa-si lase malaiul pe bere si alimente specifice sarbatorii. Ca la noi de castane, minus amanuntul ca n-am vazut romu’ care vinde absolut orice in Baia Mare desi nu produce nimic, n-am vazut om pisat pe el sau vreun harnicut ce-ti impute blocul, n-am vazut nici nervi. In schimb am vazut oameni care se simt bine, iar aici ne includem si pe noi. Dupa am mers la somn.
Stau in camera linistit, ma straduiesc sa dorm, dar sunt ca pasta. Aud clopotele de la ora 6.00, aud de minim 4 ori alarma telefonului colegului meu de camera si-l rog sa-si sparga telefonul. Ma trezesc si nu tin neaparat sa se strige la mine sau sa-mi scuture cineva capul. Care cap, tati, e marmida... Mergem prin oras la plimbare. Nimic deschis, doar o cofetarie. Atat. Nici crasme. Sigur, nici nu sunt tare multe. La noi sunt codrii verzi de brad si case de pariuri / la noi atatia fluturi sunt si fustele au pliuri... Octavian Goga, nu mai cautati, poezia “Noi...”
Merg la meci si problema noastra este cum sa ascundem tuburile de gaz de la goarne. Eu nu le ascund. Pana la urma, nici nu trebuia, oamenii ne-au lasat cu ele. Cu orice. Am facut galagie, ne-am straduit sa ne facem usor auziti, Simi a facut si-o criza de nervi rupandu-si o haina de pe el. Ne-am uitat la meci, am sters cu un zambet lacrima de pe fata copilului Andrada, am vazut, am pierdut, am plecat. In Nordhausen am mers la un restaurant mai micut, dar elegant, unde s-a mancat. Pizza intre 8 si 12.00 Euro, lasagna, un vin sau o bere si hai la aerogara.
Aici ne intalnim din nou cu fetele. Unele stau afara: Oana, Ana Maria, Biti, Zuzi, Magda. E si Liviu in zona. Trebuie sa ma duc si eu la formalitati si o iau pe scurtatura. Baiul ca scurtatura aerogarii era prevazuta cu un geam extrem de rezistent. Sincer, si acum ma doare capul la ce-am traznit acolo. Ce sa fac apoi? Sa le spun fetelor sa nu rada? Ana Maria si Oana bat recorduri de ras, desi n-au vazut faza in direct. Au auzit insa zgomotul. Ma duc din zona, dar cand revin imi arata Liviu si o geana pe geam si niste urme. Asta este. De aici incolo cand nu se deschide ceva stiu ce sa folosesc. Va merge mai greu cu conservele.
Revenim in patria muma si intreb cuconita responsabila cati km sunt prin aer de la Baia Mare la Erfurt. Ea imi zice: 1.500, cred. Hai, draguta, ca pe sosea sunt 1.237, cum sa fie prin aer mai mult... Draguta de ea, este convinsa ca si prin aer distanta e identica cu cea de la sol si incearca sa ma convinga pe principiul un kg de fier este egal cu un kg de pene. Nu mai insist si merg la culcare.
Si uite ce scrie prietenul meu Alec: “Parerea mea este ca profesionistii plang doar ca sa-si spele fata plina de sudoarea muncii”. Ba, m-ai emotionat cu asta. Pe bune!

5 comentarii:

  1. Ha, ha. Misto scris. Eu credeam ca te-ai dus la un meci de handball, ca asa iti cere fisa postului, cand colo, tu... bere, bere si iar bere. Merita sa incerc un weekend in Germania, oriunde ar fi! Dar, doar in compania ta!

    RăspundețiȘtergere
  2. Da...acum ,ca am citit "povestea Thuringiana" si am vazut si filmul de la Maramures TV, pot sa afirm(multumita voua) ca : am fost si eu la meciul cu Thuringer in Germania! Danke schon! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. multumesc - de aia ma si duc unde ma duc, sa le spun tuturor ce cred eu despre locurile alea, despre oameni; asa cum stiu eu

    RăspundețiȘtergere