E luni seara, destul de tarziu, dupa dans, dupa masa, dupa o sticluta de apa... asta pentru ca prietenii cretani sunt de treaba si te primesc in camera cu niste fructe, sticle de apa si chiar o sticla de vin. Sigur, nu-i vinul regelui, dar e bun pentru muritorii veniti in premiera in casa lui Zeus. Si uite asa, ajung la prima seara pe pamant cretan. Am decis insa ca e mai bine in pat decat pe pamant, asa ca am zabovit in camera cu numarul 381, imediat langa receptie, dupa ce am cautat-o pe oriunde numai acolo nu.
Camera lata, spatioasa, cu televizor (oare ce rost au aparatele astea in concediu?). Nu am gasit telecomanda si nici nu m-am consumat prea mult. Decid sa nu intreb nimic la receptia hotelului. Din pacate, aceasta este problema romanului, mai ales ca oamenii sunt acolo sa te ajute. Ti se pare ca nu esti suficient de amabil sau ca vei cere prea multe, in conditiile in care tu esti clientul... Iar cretanii, cu mana pe inima (si fara operatie pe cord deschis), chiar stiu sa se faca amabili.
Vine dimineata. Marti dimineata. Se spune ca sunt trei ceasuri rele. Ma doare-n paispe. Le-am dormit pe alea. Ies putin la vizionare de locatie, inainte de masa. Trazneste de fain ce e... Ma uit in zona si imi dau seama ca stau in aceeasi locatie cu bunul Dumnezeu. Nu i-am gasit bungalow-ul, nici nu l-am cautat, dar chiar n-are unde sa fie in alta parte. Lamai, portocali, alei curate si aranjate, matematica si geometrie, flori, gaze, piscina, restaurant, bar, tot ce vrei. Resort de cinci stele, Blue Sea Hotel din Stalida (localitate aflata la cca 20 km de Heraklion, seriful locativ al Cretei).
Merg la masa cu gandul ca totul mi se cuvine, ca marea aflata la 10 m de restaurant nu-mi va ostoi gustul de sarat, ca “palmerul” (vorba lui Papaiani din Nea Marin Miliardar) este creat si pentru a ma simti eu bine. Eu si noii mei prieteni. Pe care nu-i cunosc si pe care n-o sa-i cunosc bine, dar cu care incep sa ma simt bine.
Trece masa de dimineata si ne dam adunarea la piscina, un act grav in fata marii pe care o tot invocam. Si ce daca? Apar fetele, Lauren si Blanka, apar si baietii din seara precedenta, cu dansul, ca vor ei sa nu distreze. Daniel angajeaza privitorii de busturi si privitoarele de patratele abdominale, adica tocmai noii mei prieteni (faza in care le studiam in grup, intre noi:)) la o iesire cu masinile. Inchiriate, evident. Poti inchiria masini, bike-uri, atv-uri, boogy-uri, tot felul. Cred ca-ti poti inchiria si propriile sandale daca vrei, mai ales daca ai si permis de conducere. Insist sa cred ca nu voi merge nicaieri, satul de drumul de cealalta zi. Chiar asa se si intampla. Intram in bazin si facem exercitii alaturi de animatori. Usor distractiv, inviorarea perfecta. Vine Daniel, omul cu initiativa... Prieteni, trebuie sa-i multumim omului asta de o suta de ori. Fara el, veneam mai bronzati si cam atat... In plus, omul e amabil si se vede ca stie lucra cu cetateanul (e bine, Daniel, mergem undeva si la anul?)
Ei bine, Daniel rezolva cazul si Christian Tour dispare cu masinile prin Stalida, in timp ce Grumaz face tour-uri prin piscina. Si le face sistematic si fara sens, ba chiar usor plictisit si iritat. Chiar au plecat toti? Da, aproape toti... Incerc sa-mi consum energia binisor, mai ales ca oamenii mei nu vin nici la pranz. Nu intru in panica, pentru ca in rai nu intra nimeni in panica. Bag o ora de somn, neintors, precum pruncul dupa ce-si oboseste parintii, apoi imi iau aparatul foto si plec la piscina. Unde altundeva?
Beau o bere, stau linistit si le vad pe Lauren si pe Blanka. Atac la poloneza prin invaluire, cu ajutorul parasolarului de la aparatul foto. Am un Nikon, am si un obiectiv bunicel, dar cand pui parasolarul este chiar eficient, chiar crede lumea ca te pricepi:) Ma cheama fetele in apa la baschet. Se rade bine de tot in jurul meu, ma bucur, prind viata si ma consum. Nu ma consum de tot si ceea ce urmeaza pana la finalul zilei aproape ca nu are absolut nicio relevanta pentru cititor. Pentru mine, da, si, marturisesc, mi s-a facut putin dor de ea. Atat.
Seara stam cu totii la barul de langa restaurant, dupa care hotaram sa ne cunoastem mai bine si ne asezam pe niste sezlonguri si povestim. Ne si jucam, bagam si un vin de control, altii isi consuma si aerul din plamani cu niste tigari. Bag o gluma de autobaza si sunt catalogat vulgar, dar n-am ce face dragii mei, sunt crescut pe stadioane si in sali de sport. Sigur nu de la Plesu am invatat mersul pe bitza si nici de la Patapievici jocul de baschet in apa. L-am vizionat si pe Cioran intre coperti, mi-a povestit lumea si de Tutea si cu Petre al meu o sa si inchei seara asta, ziua a doua. Nea Tutea, in vremurile cand ii raspundea intrebarilor armeanului de Arachelian, avea una cu care se repeta si tare imi place si acum: pe vremea comunistilor totul era aranjat. Si sa fii fericit era obligatoriu, de parca venea cineva sa-ti spuna: “Auzi, ba, sa fii fericit, ca te ia mama dracului!”
savuros!
RăspundețiȘtergere