De ce au plecat ursii la câmpie? Pentru ca nu aveau mountain bike

Imi zice Dan acum vreo trei luni ca e un traseu supergreu, ca mergi pe lânga bitza intruna. Ba mai intareste povestea si Cãtã si Dani. Ii cred, dar spun ca nu-i ursul atât de brun pe cât zic ei. Si, iata-ma, sambata la 12.00, plecând de lânga stadionul "Viorel Mateianu" cu bitza mea, cu cauciucuri de asfalt, pe un traseu despre care nu stiu nimic. Ba, stiu, are vreo 20 de km.

Plec si dupa 20 de metri nu mai am pe nimeni in spate. Toti vor sa fie campioni, toti au plecat. Nu-mi place, dar e concurs pânã la urmã si nu trebuie sa stea nimeni dupã mine. Nici nu mã intereseaza. Mental stau incã bine. Pâna la cabana 1 de la Usturoi depasesc fix doua fete, plus un concurent ce avea probleme mecanice. Stiu ca acela ma va depasi. Urcam si ne intersesctam cu concurentii de la Crosul Castanelor, acolo unde am fost cu un an in urmã. Am ales bitza anul acesta. Ajuns la cabana Usturoi II si trebuie sa o iau in dreapta. De aici incolo n-am mai fost niciodata nici pe jos, darmite cu bitza. Trec cu bitza in spate de apa, tot cu bitza in spate urc dealul si, de aici incolo zic ca merge treaba. Merge pe dracu... nu sunt foarte multi metri consecutivi in care sa nu gasesc vreun obstacol. Ma uit dupa marcajul portocaliu si insist sa cred ca sunt calm. Mai arunc din când in când câte o vorba dulce, dar mi-am asumat intrecerea si cred ca pot sa termin. Ma intâlnesc cu Cãtã si omul nu e deloc fericit. I s-a rupt lantul si se intoarce de unde am venit. Imi spune ca mai am de mers cu bitza in spate pâna in vârf si de acolo e coborâre. Mi se pare destul de greu si ajung la Poiana Marului, acolo unde erau patru cetateni care nu mai interesa la acea ora ce faceau. Ma mai intreaba una alta, le raspund sau nu si merg mai departe. Vine si o coborâre, ceva cu Tãul nu stiu si drumul spre Poienile Varateci... Din pacate, nu pot merge cum trebuie. N-am furca de MB, n-am nici cauciucuri de MB. Noroc ca am frâne rezonabile si brate cât de cât.

Imi sunt telefonul si-mi vine sa-l sparg. Nu raspund la doua apeluri, dupa care ajuns la ceva stâna si decid sa sun eu. Sa nu-si faca altii griji. Prima intrebare: ce faci, mortule? Nu eram mort si nici nu scriu ce dulceata de vorbe am spus... Prietenii mei Felix si Dan imi spun ca ma asteapta 200 de metri mai jos, sa coborâm. Ori eu tocmai vad doua fete care o iau in dreapta, pe traseul marcat acum cu albastru. Si decis sa merg dupa ele, pentru ca stiu drumul mai bine... In plus, si pâna atunci tot singur am mers, ce importanta mai aveau câtiva metri...

Urc un deal in care-i aduc aminte toate bancurile care se termina cu injuraturi si spun numai finalul. N-am ce sa caut acolo... Este oribila urcarea si mai trebuie sa-ti cari si bitza in spate. Hija nu e prietenoasa... Sincer, credeam ca a trecut ce a fost mai greu. Nici vorba. Este absolut oribil pentru oricine. Nimeni nu cred ca urca cu bitza 100% pe acel drum. Stiu ca nu sunt cine stie ce campion si ca altii ar putea face infinit mai mult, dar e foarte rau drumul. Plus un vagon de copaci si copacei cazuti. La un moment dat chiar am calculat cum ar fi mai bine sa trec de un copac cazut si sa-mi pot duce si bitza. Am ajuns in vârful dealului, dupa care a urmat o coborâre... Una de maxim 50 de metri, unde mi-am pierdut 10 minute. Pentru ca am coborât pe lânga bitza. Nu mai conteaza ce-am transmis in eter, cert este ca am ajuns cu bine la Bodi Ferneziu. Ma uit la drum si habar n-am pe unde sa o iau... nu e nimic semnalizat. Imi aduc aminte ca am telefon si sun un prieten. Sun degeaba ca nu este semnal. Si atunci, obosit, ii mai servesc una din gura organizatorului... din fericire, ma aude cineva din partea cealalta de lac si-mi zice pe unde sa o iau. Merg mai departe, ocolesc lacul si dupa ajuns pe un drum infinit mai bun, dar tot nepotrivit pentru echiparea bitzei mele. Si am intâlnesc absolut surprinzator cu Dani, care gresise drumul, din cauza de marcaj spune el.
El se duce tare, ca are bitza si e mai bun, eu imi vad de ritmul meu si de cârpele mele. Ma bucur la un moment dat ca vad case, mai fac niste sute de metri si vad o "limba" de asfalt. Sunt atât de fericit incât trag o trânta. Fara urmari grave, dar cu o injuratura stufoasa.

Ajuns pe asfalt si bag pe foc cat de repede pot, sa termin toata treaba inainte de ora 15.00. Si ajung cu 5 minute inainte. Ma simt foarte bine ca am terminat, baietii ma asteapta cu aplauze, glumim mereu câteva minute, imi fac cinste cu un binemeritat Heineken si e bine. Am ajuns, dar promit sa nu mai fac asta... Si n-o s-o mai fac. eu vreau sa pedalez când merg cu bicicleta, nu s-o port in spate. Zice organizatorul ca ne da o diploma si mai zice: "hai sa va dau si o cupa". Astea is premiile pe care le da (aici nu mai comentez nimic, desi as avea tot dreptul s-o fac).

La traseul asta si ursii pleaca la câmpie, mai ales ca nu un mountain bike pe care sa-l care in spate. Am o satisfactie teribila ca am terminat traseul... pâna la urma mi-am putut dovedi mie ca pot, ca ma descurc si singur pe un traseu pe care nu l-am mai vazut niciodata, ca am reusit sa fiu concentrat aproape tot timpul si ca am ajuns sanatos acasa si cu bitza in stare de functionare. Restul sunt povesti si nu pot nici macar atenua satisfactia.