De ce au plecat ursii la câmpie? Pentru ca nu aveau mountain bike

Imi zice Dan acum vreo trei luni ca e un traseu supergreu, ca mergi pe lânga bitza intruna. Ba mai intareste povestea si Cãtã si Dani. Ii cred, dar spun ca nu-i ursul atât de brun pe cât zic ei. Si, iata-ma, sambata la 12.00, plecând de lânga stadionul "Viorel Mateianu" cu bitza mea, cu cauciucuri de asfalt, pe un traseu despre care nu stiu nimic. Ba, stiu, are vreo 20 de km.

Plec si dupa 20 de metri nu mai am pe nimeni in spate. Toti vor sa fie campioni, toti au plecat. Nu-mi place, dar e concurs pânã la urmã si nu trebuie sa stea nimeni dupã mine. Nici nu mã intereseaza. Mental stau incã bine. Pâna la cabana 1 de la Usturoi depasesc fix doua fete, plus un concurent ce avea probleme mecanice. Stiu ca acela ma va depasi. Urcam si ne intersesctam cu concurentii de la Crosul Castanelor, acolo unde am fost cu un an in urmã. Am ales bitza anul acesta. Ajuns la cabana Usturoi II si trebuie sa o iau in dreapta. De aici incolo n-am mai fost niciodata nici pe jos, darmite cu bitza. Trec cu bitza in spate de apa, tot cu bitza in spate urc dealul si, de aici incolo zic ca merge treaba. Merge pe dracu... nu sunt foarte multi metri consecutivi in care sa nu gasesc vreun obstacol. Ma uit dupa marcajul portocaliu si insist sa cred ca sunt calm. Mai arunc din când in când câte o vorba dulce, dar mi-am asumat intrecerea si cred ca pot sa termin. Ma intâlnesc cu Cãtã si omul nu e deloc fericit. I s-a rupt lantul si se intoarce de unde am venit. Imi spune ca mai am de mers cu bitza in spate pâna in vârf si de acolo e coborâre. Mi se pare destul de greu si ajung la Poiana Marului, acolo unde erau patru cetateni care nu mai interesa la acea ora ce faceau. Ma mai intreaba una alta, le raspund sau nu si merg mai departe. Vine si o coborâre, ceva cu Tãul nu stiu si drumul spre Poienile Varateci... Din pacate, nu pot merge cum trebuie. N-am furca de MB, n-am nici cauciucuri de MB. Noroc ca am frâne rezonabile si brate cât de cât.

Imi sunt telefonul si-mi vine sa-l sparg. Nu raspund la doua apeluri, dupa care ajuns la ceva stâna si decid sa sun eu. Sa nu-si faca altii griji. Prima intrebare: ce faci, mortule? Nu eram mort si nici nu scriu ce dulceata de vorbe am spus... Prietenii mei Felix si Dan imi spun ca ma asteapta 200 de metri mai jos, sa coborâm. Ori eu tocmai vad doua fete care o iau in dreapta, pe traseul marcat acum cu albastru. Si decis sa merg dupa ele, pentru ca stiu drumul mai bine... In plus, si pâna atunci tot singur am mers, ce importanta mai aveau câtiva metri...

Urc un deal in care-i aduc aminte toate bancurile care se termina cu injuraturi si spun numai finalul. N-am ce sa caut acolo... Este oribila urcarea si mai trebuie sa-ti cari si bitza in spate. Hija nu e prietenoasa... Sincer, credeam ca a trecut ce a fost mai greu. Nici vorba. Este absolut oribil pentru oricine. Nimeni nu cred ca urca cu bitza 100% pe acel drum. Stiu ca nu sunt cine stie ce campion si ca altii ar putea face infinit mai mult, dar e foarte rau drumul. Plus un vagon de copaci si copacei cazuti. La un moment dat chiar am calculat cum ar fi mai bine sa trec de un copac cazut si sa-mi pot duce si bitza. Am ajuns in vârful dealului, dupa care a urmat o coborâre... Una de maxim 50 de metri, unde mi-am pierdut 10 minute. Pentru ca am coborât pe lânga bitza. Nu mai conteaza ce-am transmis in eter, cert este ca am ajuns cu bine la Bodi Ferneziu. Ma uit la drum si habar n-am pe unde sa o iau... nu e nimic semnalizat. Imi aduc aminte ca am telefon si sun un prieten. Sun degeaba ca nu este semnal. Si atunci, obosit, ii mai servesc una din gura organizatorului... din fericire, ma aude cineva din partea cealalta de lac si-mi zice pe unde sa o iau. Merg mai departe, ocolesc lacul si dupa ajuns pe un drum infinit mai bun, dar tot nepotrivit pentru echiparea bitzei mele. Si am intâlnesc absolut surprinzator cu Dani, care gresise drumul, din cauza de marcaj spune el.
El se duce tare, ca are bitza si e mai bun, eu imi vad de ritmul meu si de cârpele mele. Ma bucur la un moment dat ca vad case, mai fac niste sute de metri si vad o "limba" de asfalt. Sunt atât de fericit incât trag o trânta. Fara urmari grave, dar cu o injuratura stufoasa.

Ajuns pe asfalt si bag pe foc cat de repede pot, sa termin toata treaba inainte de ora 15.00. Si ajung cu 5 minute inainte. Ma simt foarte bine ca am terminat, baietii ma asteapta cu aplauze, glumim mereu câteva minute, imi fac cinste cu un binemeritat Heineken si e bine. Am ajuns, dar promit sa nu mai fac asta... Si n-o s-o mai fac. eu vreau sa pedalez când merg cu bicicleta, nu s-o port in spate. Zice organizatorul ca ne da o diploma si mai zice: "hai sa va dau si o cupa". Astea is premiile pe care le da (aici nu mai comentez nimic, desi as avea tot dreptul s-o fac).

La traseul asta si ursii pleaca la câmpie, mai ales ca nu un mountain bike pe care sa-l care in spate. Am o satisfactie teribila ca am terminat traseul... pâna la urma mi-am putut dovedi mie ca pot, ca ma descurc si singur pe un traseu pe care nu l-am mai vazut niciodata, ca am reusit sa fiu concentrat aproape tot timpul si ca am ajuns sanatos acasa si cu bitza in stare de functionare. Restul sunt povesti si nu pot nici macar atenua satisfactia.

Zice cã help

Mi-am adus aminte de poanta cu cei doi indivizi care se plimba pe malul lacului si un altul este in lac strigând dupa ajutor: Help, help... Ce zice, mã? Zice ca help...
Am anuntat ca sâmbata e deranj pe sosele, ca ies baietii (nu ne suparam daca veneau si fete) la un traseu. Cu poate fiecare, dar nimeni nu rãmâne singur, nu rãmâne in spate. Ca nu-i fain, daca stabilesti ceva... Chiar daca am facut eveniment pe facebook, puteam paria ca nu va veni niciun alt om in afara celor cu care vorbisem deja la telefon. N-a putut veni Dan Cristian, dar e de inteles la el.
Am plecat sase: io, Felix, Dan Mezok, Popa, Andreicut si Arnold. Biciclete de la cele mai bune la cele mai putin bune, dar cu entuziasm.
Am ales varianta mai greuta a unui traseu frumos: Baia Mare, Satu Nou, Catalina, Sacalaseni, Coas, Copalnic, Berinta, Carbunar, Grosi, Baia Mare, undeva la 44,5 km. Cu niste dealuri frumusele, pentru care iti trebuie 80% picioare si 20% minte. Doar eu si Felix stim traseul, pe care l-am facut cu bitza. Ceilalti au fost cel mult cu masina.
Pâna la drumul spre Coas nimeni nu are nicio treaba. Ne oprim la izvorul de la intrarea in Coas si apar primele poze. Una meritata, cu tabla care anunta ca intri in Coas si pe care scrie: avem sase cimitire, spital niciunul... asa ca aveti grija cum conduceti. Le spun prietenilor mei sa stea linistiti: "Ce a fost mai usor a trecut". Urmeaza primul deal, si stiu ca-l vor urca toti fara mari probleme. Ii rog sa umble la viteze din timp, sa nu fie probleme. Urmeaza un pic de plat, dupa care o usoara coborâre si apoi cel mai tare deal... destul de lung si foarte inclinat. Unii se iau la concurs, altii pun pusca jos si o iau la pas... Nu-i nicio problema, pentru ca-i greu sa urci dealul impingând de bitza... ne oprim putin sa vina toata lumea, la un cimitir (probabil primul din alea sase de pe tabla). Continuam pe bitze si panta nu mai este asa de urâta, chiar daca pâna la Interâuri se mai pune o data bitza jos. Asteptam din nou si ajungem in sfârsit (si sfârsiti) pe coama dealului... facem poze si-i felicit pe baieti ca au ajuns pâna acolo...
Urmeaza o coborâre pâna in Copalnic, de cca 1,5 km, maxim 4 minute daca stai mult cu degetele pe frâna. Se trece usor de 50 km la ora... Ajungem jos, unul dintre noi este si el aproape... I se striga sa deschida parasutele, sa inchida flaps-urile, se râde bine. Doar el nu râde... si nici n-are cum, a facut pana... bine ca n-a cazut si n-a patit nimic. Cazul este rezolvat si masina de asistenta apare cu o domnita amabila si unul dintre noi, cazut la datorie, merge cu masina acasa. Nu inainte de a rade doua beri... Mezok are umor si spune ca tot ce s-a consumat la masa aia din Copalnic face mult mai mult decât toate caloriile consumate de noi pe drum pâna acolo. Si asa e:)
O luam spre casa, 22 km... le spun unora ca se mai dau de doua ori jos de pe bitza pâna acasa, pe dealurile de la Carbunar si de la Grosi... nu ma cred... spre marea mea satisfactie si uimire in acelasi timp, oamenii au super-ambitie si urca pe bitza la Carbunar, fara sa se dea jos. La Grosi nu mai pot, e si capat de drum... Apoi urmeaza coborârea si orasul... Ma bucur ca s-a terminat totul pe bitza, ma bucur pentru cei care au terminat si care, pariez, astazi, suufera destul... Apoi, seara, dau telefon si, in formula aproape completa de revedem la Photo pub... o bere fac eu cinste.. apoi mergem acasa...
A fost frumos, chiar daca astazi, unii vor "zice ca Help"

Un drum de Izvoare...

Sincer, merita povestit... daca urci pe joc, daca urci cu bitza, cam cu orice mai putin autoturism; sigur, poate fi extrem de interesant si cu un jaf de masina, care se strica cand reincepe sa-ti fie lumea draga...
Il astept pe Felix si plecam la 12.07 de la garaj. Un suc, o apa, o ciocolatica, niste haine, rucsacuri, chestii obligatorii pentru câtiva zeci de km. Multa lume ne-a spus ca o sa fie extrem de greu. Unii ziceau sa incercam mai intâi un Gutin, altii altceva, fiecare dupa cum crede si stie. Usoara teama, daca e sa-i dau intâietate sinceritatii, dar nu atât de teama incât sa nu ma bag.
Pâna la urcarea de pe Baraj niciun comentariu bun sau rau, o chestiuta banala. Ne propunem de toate, sa urcam in trei ore jumate, sa ne oprim la izvor in Firiza. Urcam dealul, suferim putin (cine spune ca-l urca fluierand e mincinos sau vreun Contandor). Mergem in continuare si vedem celebrele doua placute de la bifurcatia spre Izvoare: 11 km si 10 km, una lânga alta. Noi nu alegem nicio varianta, nici nu ne oprim pâna la izvor. Alimentam acolo, ceva de mâncare, o ciocolata, chestii din astea. Salut o veche cunostinta oprita in aceeasi zona si o luam la drum.
Mai sunt 7.8 km pana la pârtia Cora si treaba se cam impute, semn ca trebuie sa ne scoate picioarele odihnite la bataie. Se lucreaza, urmeaza sa vedem prin zona micro-hidrocentrale pe Valea Neagra si e de belit fasolea bine prin zona, ca mai e aici un noroi, dincolo o piatra, si mai incolo o masina... In general masini mari, dar pe alea le auzi la urcare... au un sunet de manea hârâitoare in cea mai nepotrivita clipa (bagati, tata, imaginatie daca vreti sa simtiti maneaua descrisa).
Mai sunt 5.2 km pâna la pârtia Cora si-mi suna telefonul. Ne oprim la un pod si bine facem. Discut cu cine trebuie (ca trebuia), mai bagam o ciocolatica si ne tiram mai departe... Din ce in ce mai greu, iar curbele de nivel, de zici ca ai plecat din acelasi loc sunt extrem de lungi... Cineva imi toarna galeti de apa in cap, manusile imi sunt ude, dau din picioare si ma gândesc la cele mai placute lucruri posibile... eu cred ca este esential sa-ti educi mentalul in situatii dificile... urcam din ce in ce mai greu (mai ales eu) si la un moment dat ii spun lui Felix ca pun pusca jos si ca ma odihnesc... El imi transmite ca mai e doar un hop si gata, dar cine-l crede? Ma dau jos de pe bitza si merg pe lânga ea 30 de metri. Avea dreptate Felix si-mi vine sa-mi trag un picior in fund, dar nu-mi permit sa-mi rup piciorul mai intâi. Asta este si nici nu ma intereseaza. Mai sunt 1.700 m pâna in Poiana Soarelui si chiar bagam materiale, mergem repede. Ajungem acolo si prima poza este cea mai importanta... sunt leoarca si ma schimb...
Merge o ciorba, merge si o apa minerala, dupa care apar Alexandra si Atti, care ne imbunatatesc ziua... si bine fac (multam amândurora). La Izvoare sunt maxim 15 grade... Am ajuns dupa 2 ore si 50 de minute, adica mai repede decât ne-am propus si asta este foarte bine.
Ii spun lui Felix ca in maxim o ora si un sfert suntem acasa. Vine coborârea. Plecam destul de repede pentru ca ne este frig. Din pacate, nu mai pot sa-mi folosesc manusile care sunt ude. Mare greseala... Luati-va haine groase si doua perechi de manusi daca faceti drumul asta cu bitza. Este esential... Pâna la izvorul din Firiza ma astup de frig. Imi ingheata mainile, mucii, creierul mic, diftongul din glas... Cum dam de soare zici ca suntem la bai termale.
Nu mai sunt probleme pana acasa si facem fix o ora si un sfert. Casul de pe bitza zice 4h05 pentru toata treaba si noi suntem multumiti. Pe lânga asta eu sunt si praf... Ma duc sa-mi odihnesc anatomia

Al farstulea botez din existenta mea existentiala

Sunt profund de nici laptele praf nu-mi mai place. Astazi am fost la primul botez din viata mea, constient, fara a fi fost carat in brate, fara cine mai stie ce... am fost la un botez cinstit si neimpozabil la Limpedea, imediat dupa Baia Sprie, un loc civilizat, racoros, unde se tine cel mai tare concurs de sah din Romania... nu e chiar locul unde a coborat Dumnezeu pe pamant, pentru ca m-am interesat la receptie si nu locuiau acolo Filimon si Baucis, cei doi batrani despre care am citit eu in copilarie... pune, ba, mana pe o carte daca nu-i cunosti pe batraneii astia doi; chiar e o poveste frumoasa si merita sa o cititi, sa aveti ce povesti kinderilor vostri (oricum nu-i intereseaza)
ce fac? botez? cum e? sa-mi duc un tricou in plus? sa o ascult pe mama care spune sa-mi iau pantaloni si sa nu merg in pantaloni scurti? cu ce merg? intrebari destule, dar, din fericire, nu caut raspunsuri, nu ma intereseaza... pantaloni scurti, doua tricouri, aparat foto, telefon
- un domn, tata unei fetite dragute de vreo 10 luni, este amabil si ne duce sus la Limpedea. Se multumeste... ajungea acolo si in prag e Alec, tatal fatucei cu botezul (Mara), ba chiar si tatal lui Alec, care la randul lui e tata. e trecut de ora 14.00 sunt lihnit de foame... n-am tinut post negru pentru botezul asta, dar sunt obisnuit cu mancare la ora 12.00... bem un pahar de tuica, cica de la nunta lui Alec si Camelia (ii cred); Alex stie ca horinca aia este pentru Alex si pentru el, aici Alex fiind nasul de casatorie al celor doi (probabil o promisiune de la nunta). bagam la matz una alta, apoi ies afara si fac fotografii; cu copii, cu oameni mari, cu oameni pe care nu-i cunosc. Apar niste tipi amabili, cu o domnisoara (presupun) draguta si care au avut amabilitatea maxima sa ne aduca in oras dupa ce ne-am simtit bine sus. Doua poze de control, sa stie Alec toate lumea care a fost la botez si din noua afara... povesti garla...
La un moment dat, tata lui Alec si chiar Alec gasesc maxima oportunitate... mergem si jucam tenis cu piciorul; familia Bregariu se descurca bine si ramane la teren; eu n-am mai jucat din clasa a patra, dar ne descurcam... adica eu si Alex... pana la urma pierdem, Bregarienii se descurca ceas si se sparge fotbalul la un moment dat dupa un telefon...
megrem din nou sa bagam ceva la interioare, apoi cautam loc de mers acasa intr-o masina. si gasim doua, perfect pentru Alex si pentru mine; mergem in masina cu un domn amabil, cu o doamna amabila si cu o domnisoara (presupun) amabila... propun o oprire in Centrul Vechi si bag doua bucati de Guiness si eu si Alex, spre marea satisfactie a amandurora... plus ca ne-a placut si domnisoara ce ducea prajiturele acasa; dar despre care n-am discutat nimic (ce era de discutat?)
am fost la al farstulea botez din existenta mea episodica; pentru episodul al doilea cautati pe goagle... sigur, nu sunt fan botezuri, deci nu ma chemati, pentru ca nu-mi place sa pierd la fotbal tenis; ca doar nu ma puteti convinge ca nu se joaca fotbal tenis de la fiecare botez