duminică, 19 august 2012

Stiu eu drumul... sau nu


Sâmbata te duci, faci, dregi, bei, manânci, cazi, biciclesti sau dormi. Asta cu dormitul o stie si o poate face oricine. Asadar, suni din buna dimineata sa auzi care-i treaba si o auzi. La 10.00 la Ambient, ca te asteapta Adi, Fred si Felix. Baga, ba... Traseu lung zice Adi, conform principiului: „Universul este mult mai mare si mai nemarginit decât ni-l imaginam, dar mult mai mare si mai nemarginit decât ni-l putem imagina”.
Plecam frumusel, cu zâmbet pe buze si intr-un ritm bunicel spre habar n-am ce, dar Adi are harta. Pâna la urma aflu si eu ca se doreste un ocol cu bitza al Crestei Cocosului. Si bagam materiale pâna la bifurcatie Mogosa / Gutin, apoi bagam alt gen de materiale, dar tot cu gamba, pe drumul spre Explotarea Miniera Suior (fosta, ca acum era doar un ins acolo care isi repara ceva la o masina si un câine pe care-l durea in basca de omul care-si repara ceva la masina. Urcarea nu este deloc usurica, dar nici de crapat nu e. Notiunea de asfalt incepe sa dispara incetul cu incetul, iar dupa EM Suior chiar poti deveni nostalgic.
Cum ajungi la EM Suior esti baiat istet, treci prin curtea nimicul care exista acolo, apoi o iei in partea stânga unde este un drum pavat. Si pavatul tine ceva vreme. Sunt inca in carti desi jur ca nu-mi place si-mi spun ca n-am ce cauta acolo (fan asfalt). Daca m-am bagat, mucles... Dispare pavajul, apare bolovanul, pietroiul, praful, iarba, pedala in gamba si pedala in tibie sau peroneu, pofta de o sudalma, plimbarea cu bitza in cârca si niste locuri frumoase. Ajungem in Poiana Boului. Sunt convins ca numele acestei poiene vine de la unul care n-a avut ce face si a urcat pâna acolo, iar când a ajuns sus a spus ca numai un bou ca el putea face asta si a dat numele locului. Exista insa un izvor. Bagam un corn (eu) si-o ciocolatica (nu-i ce gândesti tu), umplem bidonul si Felix spune s-o luam la stânga, in timp ce Adi are harta si zice s-o luam la dreapta. O luam la dreapta. Fara nicio gluma, din Tautii de Sus pâna la Poiana Boului am tot urcat.
Am ajuns si la Creasta Cocosului, unde am vazut niscaiva cetateni, unul cu masina, ceva ciurigai care se jucau si tocmai când am trecut pe acolo erau chemati la mâncare. Ne ducem mai departe si stim clar ca vrem sa coborâm in Mara. Localitatea Mara. Si ne ducem, incepem sa coborâm si, la un moment dat, ajungem la Taul Chendroii, unde ne bagam si noi fasolea sa vedem ce e. Ceva cetateni cu aparete foto in zona, iar unul incepe sa ne spuna ca nu e voie cu bitza acolo (chiar le-am lasat la margine, la intrare, pe jos), ca si el are 30 de biciclete, ca incurajeaza mersul pe bitza, ca tralala. Clar, era stapânul inelelor locului. Am facut niste poze, iar un tip ne spune ca pentru a ajunge in Mara trebuie s-o luam inapoi si la stânga. Adica sa urcam. Ne uitam la harta si gasim o modalitate de a o lua inainte si apoi de a o coti la stânga. Bad idea.
Mergem ce mergem si ajungem la un loc marcat cu Taul Morarenilor, locatie care n-avea de-a face cu drumul nostru. O luam la stânga, o luam si in joc, terenul este aproape imposibil si bagam ceva cu bitza in spate. Ajungem la o ramificatie si alegem partea stânga. Adi alege si pleaca val-vârtej. Primii 7 m sunt faini, ceilalti cinci spectaculosi. Pentru noi care eram sus, nu si pentru el care era jos. Dar era chiar jos. Trânta de Liga Campionilor, cu finalizare. Adica si cu fundul in apa si cu bolovanul pe piept. Nu-i de râs si coborâm dupa el. S-a cam lovit. Zabovim putin, tragem niste poze si o luam mai departe pe drumul care habar n-avem unde duce.
Coborâm binisor si ne intâlnim cu o femeie. Undeva la 60 de ani, in cizme de cauciuc, slabuta si posesoare de melitza. O secunda nu a tacut. Ea ne spune ca pe drumul acela ajungem in Breb, nu in Mara (pentru mine chiar nu mai conta, voiam asfalt). Asa ca, ne-am intors din drum, am luat-o când pe bitza când pe lânga dupa doamna si am urcat ceva. La un moment dat, femeia se opreste si spune ca nu mai stie drumul. Sta si se uita, isi reseteaza busola, da restart la computerul de bord si decide ca e perfect sa trecem prin niste tufe. O ia in fata si trage o trânta in fund, fara probleme insa. Luam bitza in spate si ne bagam prin tufe. Fascinant. Nici laptele praf nu-mi mai place. Ma gândesc ca mi-e sete, ca drumul e de cacat, ca pe asfalt ajungeam in Mara de doua ore, ca mai avem de coborât sau de urcat, ca femeia aia nu stie nimic si ca ne vom descurca pâna la urma. Cele mai sarcastice glume acolo au fost facute. Nu pe doamna Mara o cautam, localitatea Mara...
La un moment dat femeia ne spune s-o luam in stanga, dar nu ne mai intereseaza, o luam in jos. Fred zice ca era Baba Cloanta, ca mergem la Casuta de Turta Dulce... Un nene aflat in zona ne spune ca e bine si in joc, iar la apa s-o luam la stânga. Ajungem la apa, un pârâu decent, unde am si baut câte ceva, râzând cu drag imaginându-ne cum mai sus cineva face un pishucu veritabil. Si o luam din loc. Stabilesc ca drumul lung, peste Gutin, e de 40 km, iar drumul scurt, pe la Creasta Cocosului are 42-43 km. Cum “ajungem la ora 14.00 cel târziu in Mara” e vorba lui Adi, la 16.50 a fost realul. In clipa in care am vazut asfalt l-am abandonat pe Bear Grylls si gândurile de supravietuire. Sunt obosit ca mama lui proces verbal si abia astept sa-mi completez toate lipsurile pe terasa de la pastravarie.
Ajungem la pastravarie, plin. Adi ocheste o masa si ne tiram cu bitzele pâna acolo. Ne punem si asteptam. Varianta nu e ok, astfel ca ne mai deplasam sa ne facem noi cumparaturile, cele de la bar. Ni se ia comanda, bagam niste mamaliguta cu jumere si brânza, ciorba de ied, icre cu pitza si mujdei, niscaiva Radler sau alte licori. Stam mâncam, consumam lichidele necesare si vitale, acceptam o oferta vizuala de craci (n-am ce povesti aici) si hotarâm sa plecam.
Adi si Fred se intorc acasa cu masina (Adi s-a lovit), iar eu si Felix o luam cu bitza. Ma doare-n basca de Gutin, mai ales ca suntem pe asfalt. Sunt obosit ca dracu, satul si plin, astfel ca imi trebuie ceva timp sa intru intr-un ritm. In sfârsit ajungem sus la Hanul Pintea, ne schimbam „de oras” (curat) si lasam bitza sa curga. Abia pe la Tautii de Sus trece un domn cu bitza de noi, ne enervam si bagam pe foc sa-l depasim, dupa care nu mai are nicio importanta ce se intâmpla. La 20.55 am fost in casa, iar in scurt timp m-am culcat si cred ca am dormit ca lemnul netaiat.
Si astazi sunt obosit. Dar le-am spus prietenilor mei sa nu uite sa ma anunte, sa ma sune obligatoriu si alta data când merg off-road.

5 comentarii:

  1. Super tare!!!!!Oricicum o fost o tura memorabila prin miristi.

    RăspundețiȘtergere
  2. A fost o tură de ţinut minte!! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. "Clar, era stapânul inelelor locului."-cea mai tare !!!

    RăspundețiȘtergere