Dupa 20 de ani... de presa

Acum 20 de ani era altfel. Normal. Eram tanar bine de tot si ma interesau exagerat de multe lucruri. Eram cu un prieten in Cluj, stateam la sora lui, care la randul ei statea in gazda la o doamna ce era casiera sefa la Caritas si am fost usor surprinsi de vizitele dese, cu plase cu bani, ale unora. N-aveam de lucru. Eram in Cluj si vorbeam cu o domnita care era directoarea Teatrului de Papusi. La indicatie ei ne-am dus la un film, Nikita, cu Anne Parillaud, ala fain, regizat de Luc Besson. Am plecat convins ca am vazut un fil super si asa e. Ma gandeam ca n-ar strica sa ramanem in Cluj, eu si prietenul meu, sa ne gasim de lucru, chiar la teatrul de papusi... Prietenul meu este in Cluj acum:) La venirea acasa, si-mi aduc aminte zeci de detalii, inclusiv cum mi-am fumat biletul de tren, cu a jucat la pacanele el cand n-aveam bani de pita, cum am venit cu trenul si am scapat chiar si de supracontrol doar cu un sfert din pretul biletelor pentru amandoi. Mi-a zis omul sa merg dupa Ghita, la ziar, ca tot imi place mie sa scriu. Abia se lansase Clipa, ziarul, pe 1 aprilie 1993. Pe 5 m-am dus si eu pana acolo. Am luat un pardesiu al tatalui meu, o basca in cap (scria pe ea “a la Mircea”) si m-am dus spre redactie, care era in sediul fostei cooperative Constructorul, pe 22 decembrie, langa Elite. Aveam ce imbraca, dar asa mi se parea mie ca-s mai adevarat. Am intrat, am vazut cate ceva, m-am trimis la doamna Claudia Sitaru (din pacate nu mai traieste) si m-a intrebat ce stiu sa fac. Mno... Ce era sa zic? Flotari? Sport... doar aia facusem... si uite asa m-a trimis la Nancy, cu care am lucrat o gramada de ani mai apoi. Am cerut sa ma lase sa vand ziare pe strada, pentru ca-mi cheltuisem toti banii la Cluj. N-aveau ei treaba... Si am vandut 2-300 de ziare zilnic, si nici nu-mi pierdeam prea mult timpul. Deja aveam oamenii mei. Am avut si un conflict cu un individ care m-a dat afata, bruscandu-ma din “Danina”, pe Unirii, mai sus de CEC. Ei bine, omul ala a fost de nu stiu cate ori la mine mai apoi sa-i dau bani si tigari. Si i-am dat de multe ori. La un moment dat am vazut ca nu merge sa mergi la vandut ziare si sa mai asterni cate ceva pe hartie. Dimineata era ocupata cu ziarele si atunci se intampla mai tot. Asa ca, pe 18 mi-au facut contract oamenii de acolo, multumiti probabil. Din 18 aprilie, cu hartie, pot spune ca am 20 de ani de presa. Acolo, pe 22 decembrie, in sediul acela, era o sala lunga, cu mai multe birouri, unde scria fiecare ce trebuia, vroia, avea chef, stia, informa. In 1993 ziaristii erau foarte putini, mult mai respectati decat acum si infinit mai aplecati pe munca lor. Dupa trei luni acolo, s-a intamplat o minunatie si am plecat intr-un sediu nou, la Centrul de calcul, acolo unde este acum Euro Hotel. Si am avut un birou la etajul al doilea, impreuna cu Ion Burnar (nici el nu mai traieste), Nancy si Eugen Cotarcea. Aveam scaunele noastre si birourile noastre. Frumos. Habar n-am daca intereseaza pe cineva povestioara asta, absolut reala si sunt oameni care o pot confirma. Cert este ca de astazi sunt suparat, am ajuns iar in 1993, cand am venit la ziar in pardesiul tatalui meu si cu o basca in cap “a la Mircea”. Nu mai am birou... PS. Nu reprosez nimanui nimic. sunt doar suparat