Nu e vorba de statul-palma-barba-cot. O intreprindere de stat, falimentara pana in maduva oaselor, datorita unui management grobian, cu capuse si-n pielea capuselor, vandut in parte unor nemti, s-a gandit ca n-ar strica sa adune tot ce are floarea cea vestita a apusului cu brat de aruncare si vorba romaneasca si sa se bata cu marile puteri ale handbalului mondial. Unde se capusa ca mama dracului, era pacat sa nu existe si niste deplasari in strainatate, plus niscaiva pumni in piept si basini in cap la fiecare victorie.
Si-mi zic managerii de-acolo ca merita sa dai niste bani, mai ales ca nu-i dai din jebul tau, si mai ales, nu-i dai numai lor, ca-ti raman si tie o gramada. De la un combinat in moarte clinica. N-ai cum sa nu castigi campionatul si n-ai cum sa nu-l bagi in groapa pe Florescu de la Brasov, care a dat omul bani garla pentru un titlu, dar care la fiecare ban personal bagat in echipa, si-o lua in bena de la stat care baga dublu. Si nu te poti bate cu statul, ca el are bani de sulime si nici nu munceste nimic pentru asta. Sigur, si Florescu s-a apucat sa dea niste bani unor jucatoare care nu mai suportau nucile de cocos si kiwi, precum si casa fara veranda cu iedera de Marsilia.
Si mi-a luat dragostea de Oltchim campionat dupa campionat. Si a venit in Baia Mare si ne-a umflat la 10 goluri, ca noi n-aveam bani nici sa ne scoatem prietenul la un brifcor si-o ciocolatica Lebada. Aveam bani de locul 4 sau de 8, de retrogradare... Si Oltchimul mi-a luat jucatoarele bune si le-a tinut in tribuna sau mi le-a imprumutat din nou.
N-au luat Liga Campionilor nici cu toata nationala in teren. Si-atunci, ce-a zis managerul si meseriasul. Da-i, ba, in ma-sa cu romanismele lor. Hai sa ne bagam coarnele pe afara. Dam bani grei, ca nu dam de la noi si vine si mama lui proces-verbal sa joace la Oltchim. Toata Europa plange dupa bani, plange ca n-are nici de hartie de buda cu trei straturi (maxim doua, poate), plange ca nu poate nici macar participa in Champions League, ca o echipa ca Itxako devine sughibughi in handbalul spaniol si de-astea.
Uite, nici asa n-au luat Liga Campionilor. Cu Bulatovic (a jucat foarte slab cu Gyor in deplasare, dar asta nu inseamna ca e jucatoare de doi bani), cu Pineau, cu Navarro (cinste, fata), cu romancele noastre. Cu antrenori din Dania, cu ce vrei tu si cu o gramada de scandal. Ca statul asta prost gramada a avut ceva, o echipa, in care si-a bagat picioarele si in care mai trebuia sa bage bani alte patru luni. Un stat prost, un management de cacat, un marketing zero barat, minciuni si blatuieli... Sta prost si mincinos (prin reprezentantii sai) care n-a asigurat liniste la o echipa care putea sa aduca si ciurucul nostru de tara pe primul loc undeva... Nu conteaza unde... Si nu la minciuna, la furt, la jeg, la cacarai...
joi, 11 aprilie 2013
Stat prost si idiot - m-ai omorat, Oltchim
Nu e vorba de statul-palma-barba-cot. O intreprindere de stat, falimentara pana in maduva oaselor, datorita unui management grobian, cu capuse si-n pielea capuselor, vandut in parte unor nemti, s-a gandit ca n-ar strica sa adune tot ce are floarea cea vestita a apusului cu brat de aruncare si vorba romaneasca si sa se bata cu marile puteri ale handbalului mondial. Unde se capusa ca mama dracului, era pacat sa nu existe si niste deplasari in strainatate, plus niscaiva pumni in piept si basini in cap la fiecare victorie.
Si-mi zic managerii de-acolo ca merita sa dai niste bani, mai ales ca nu-i dai din jebul tau, si mai ales, nu-i dai numai lor, ca-ti raman si tie o gramada. De la un combinat in moarte clinica. N-ai cum sa nu castigi campionatul si n-ai cum sa nu-l bagi in groapa pe Florescu de la Brasov, care a dat omul bani garla pentru un titlu, dar care la fiecare ban personal bagat in echipa, si-o lua in bena de la stat care baga dublu. Si nu te poti bate cu statul, ca el are bani de sulime si nici nu munceste nimic pentru asta. Sigur, si Florescu s-a apucat sa dea niste bani unor jucatoare care nu mai suportau nucile de cocos si kiwi, precum si casa fara veranda cu iedera de Marsilia.
Si mi-a luat dragostea de Oltchim campionat dupa campionat. Si a venit in Baia Mare si ne-a umflat la 10 goluri, ca noi n-aveam bani nici sa ne scoatem prietenul la un brifcor si-o ciocolatica Lebada. Aveam bani de locul 4 sau de 8, de retrogradare... Si Oltchimul mi-a luat jucatoarele bune si le-a tinut in tribuna sau mi le-a imprumutat din nou.
N-au luat Liga Campionilor nici cu toata nationala in teren. Si-atunci, ce-a zis managerul si meseriasul. Da-i, ba, in ma-sa cu romanismele lor. Hai sa ne bagam coarnele pe afara. Dam bani grei, ca nu dam de la noi si vine si mama lui proces-verbal sa joace la Oltchim. Toata Europa plange dupa bani, plange ca n-are nici de hartie de buda cu trei straturi (maxim doua, poate), plange ca nu poate nici macar participa in Champions League, ca o echipa ca Itxako devine sughibughi in handbalul spaniol si de-astea.
Uite, nici asa n-au luat Liga Campionilor. Cu Bulatovic (a jucat foarte slab cu Gyor in deplasare, dar asta nu inseamna ca e jucatoare de doi bani), cu Pineau, cu Navarro (cinste, fata), cu romancele noastre. Cu antrenori din Dania, cu ce vrei tu si cu o gramada de scandal. Ca statul asta prost gramada a avut ceva, o echipa, in care si-a bagat picioarele si in care mai trebuia sa bage bani alte patru luni. Un stat prost, un management de cacat, un marketing zero barat, minciuni si blatuieli... Sta prost si mincinos (prin reprezentantii sai) care n-a asigurat liniste la o echipa care putea sa aduca si ciurucul nostru de tara pe primul loc undeva... Nu conteaza unde... Si nu la minciuna, la furt, la jeg, la cacarai...
luni, 8 aprilie 2013
Dupa 20 de ani... de presa
Acum 20 de ani era altfel. Normal. Eram tanar bine de tot si ma interesau exagerat de multe lucruri. Eram cu un prieten in Cluj, stateam la sora lui, care la randul ei statea in gazda la o doamna ce era casiera sefa la Caritas si am fost usor surprinsi de vizitele dese, cu plase cu bani, ale unora. N-aveam de lucru. Eram in Cluj si vorbeam cu o domnita care era directoarea Teatrului de Papusi. La indicatie ei ne-am dus la un film, Nikita, cu Anne Parillaud, ala fain, regizat de Luc Besson. Am plecat convins ca am vazut un fil super si asa e. Ma gandeam ca n-ar strica sa ramanem in Cluj, eu si prietenul meu, sa ne gasim de lucru, chiar la teatrul de papusi... Prietenul meu este in Cluj acum:) La venirea acasa, si-mi aduc aminte zeci de detalii, inclusiv cum mi-am fumat biletul de tren, cu a jucat la pacanele el cand n-aveam bani de pita, cum am venit cu trenul si am scapat chiar si de supracontrol doar cu un sfert din pretul biletelor pentru amandoi.
Mi-a zis omul sa merg dupa Ghita, la ziar, ca tot imi place mie sa scriu. Abia se lansase Clipa, ziarul, pe 1 aprilie 1993. Pe 5 m-am dus si eu pana acolo. Am luat un pardesiu al tatalui meu, o basca in cap (scria pe ea “a la Mircea”) si m-am dus spre redactie, care era in sediul fostei cooperative Constructorul, pe 22 decembrie, langa Elite. Aveam ce imbraca, dar asa mi se parea mie ca-s mai adevarat. Am intrat, am vazut cate ceva, m-am trimis la doamna Claudia Sitaru (din pacate nu mai traieste) si m-a intrebat ce stiu sa fac. Mno... Ce era sa zic? Flotari? Sport... doar aia facusem... si uite asa m-a trimis la Nancy, cu care am lucrat o gramada de ani mai apoi.
Am cerut sa ma lase sa vand ziare pe strada, pentru ca-mi cheltuisem toti banii la Cluj. N-aveau ei treaba... Si am vandut 2-300 de ziare zilnic, si nici nu-mi pierdeam prea mult timpul. Deja aveam oamenii mei. Am avut si un conflict cu un individ care m-a dat afata, bruscandu-ma din “Danina”, pe Unirii, mai sus de CEC. Ei bine, omul ala a fost de nu stiu cate ori la mine mai apoi sa-i dau bani si tigari. Si i-am dat de multe ori.
La un moment dat am vazut ca nu merge sa mergi la vandut ziare si sa mai asterni cate ceva pe hartie. Dimineata era ocupata cu ziarele si atunci se intampla mai tot. Asa ca, pe 18 mi-au facut contract oamenii de acolo, multumiti probabil. Din 18 aprilie, cu hartie, pot spune ca am 20 de ani de presa.
Acolo, pe 22 decembrie, in sediul acela, era o sala lunga, cu mai multe birouri, unde scria fiecare ce trebuia, vroia, avea chef, stia, informa. In 1993 ziaristii erau foarte putini, mult mai respectati decat acum si infinit mai aplecati pe munca lor. Dupa trei luni acolo, s-a intamplat o minunatie si am plecat intr-un sediu nou, la Centrul de calcul, acolo unde este acum Euro Hotel. Si am avut un birou la etajul al doilea, impreuna cu Ion Burnar (nici el nu mai traieste), Nancy si Eugen Cotarcea. Aveam scaunele noastre si birourile noastre. Frumos. Habar n-am daca intereseaza pe cineva povestioara asta, absolut reala si sunt oameni care o pot confirma. Cert este ca de astazi sunt suparat, am ajuns iar in 1993, cand am venit la ziar in pardesiul tatalui meu si cu o basca in cap “a la Mircea”. Nu mai am birou...
PS. Nu reprosez nimanui nimic. sunt doar suparat
luni, 11 martie 2013
Mno, Jiji... inca unul se roaga sa dispari...
Se mai intampla la Pro... nu ma uit la sport.ro pentru ca n-am de ce. e o televiziune de sport care n-are absolut nicio importanta, cu maxim doua trei evenimente sportive in direct pe saptamana si acelea cam de mana a doua. singura "investitie" e Chican sau cum il cheama, care in 7 secunde dupa absolut orice se intampla in tara suna la Jiji. Stiti care Jiji, ala care se pricepe la orice, la politica, la oi, la fotbal, la nucile de cocos albastre, la andra si maruta, la fucking youngs; sau Ioana Cosma, care-l suna pe Mitica de la Liga, alt preopinent care habar n-are de fotbal, un futevant de la Liga, dar care poate oferi (era sa scriu oieri, nea Jiji) cine stie ce avantaje sportpunctroilor sau sefilor lor.
L-au dat afara pe Stucan de la Ora de sport pentru ca asa a vrut Jiji.. ala care este condamnat la trei ani cu suspendare. ala care mai are doua procese penale pe rol. ala care e dator statului roman cu milioane de euro, ala care uraste tot ce nu e ca el. Cum kakat sa nu-l dea afara cand colegul lui, Filoti, de la Prosport, il linge in dos la ore de varf, cand superbigu' cu lant de la Digi ii ridica toate mingile la fileu lu' jiji.
MM Stoica se bucura... scrie pe contul lui.. sa vezi cum o sa se bucure Stucan, MM-ule; moderat insa... si tu ai dosar penal si condamnare cu executare...
marți, 29 ianuarie 2013
Unul cu franceza, celalalt cu rusa...
duminică, 20 ianuarie 2013
Prietenul omului calul - nu-i asa, dle Topescu?
M-am uitat ieri pe RTV la o emisiune in care s-a discutat despre sport. Moderatoarea spera sa aiba doi invitati, respectiv ministrul sporturilor, Banicioiu, si Cristian Topescu, cunoscutul comentator de sport, ofiter, calaret, parlamentar, tata de trei prunci samd. Banicioiu era plecat din Bucuresti, asa ca a declinat oferta. Topescu a fost si el plecat din Bucuresti, dar a venit. Pâna la urma nici nu-i asta atât de important.
Pe tapet, legendarele povesti despre sportul românesc si de ce merge treaba prost acum. Topescu, om scolit, a avut raspuns la tot. Si am ascultat o gramada de povestioare, o gramada de lucruri spuse frumos, usoare aratari cu degetul si asta e tot.
- ne povesteste dl Topescu despre directiva UE cu trei ore de educatie fizica pe saptamâna, cu ziua de joi sportiva in Franta, cu faptul ca România este pe locul 4 in UE la obezitate infantila. Unde sunt trei ore de educatie fizica in România?
- ne povesteste dl Topescu ca nu sunt bani la sport... nene, ai fost parlamentar, ai putut face o lege a sponsorizarii, patru ani ai putut face o gramada de lucruri... te-am vazut la TV la inceputul mandatului, când le spuneai colegilor sa mergeti pe scari un etaj, nu cu liftul
- nu sunt bani in sport, e real... ia sa vedem noi cine a fost pe locul al doilea in cadrul Senatului la cheltuit bani in fiecare luna? oare nu dl Topescu?
- mai spune dl Topescu de ziarele care cauta can-can-uri... cine mama dracului a fost seful unui ziar, care si atunci asta facea? ne mai scoatea Topescu cu un editorial, prietenul omului, calul... in conditiile in care noi suntem zero baraj in hipism, dar nu uitam sa pomenim de medalia de argint a lui Henri Rang de acum aproape o suta de ani
- povestea dl Topescu si de Cupa Satelor la trânta, unde au fost descoperiti doi viitori medaliati cu aur la Olimpiada. Acum poti gasi copii buni, dar nu se mai fac competitii... da, se pot gasi buni... daca ii gasesti la 16 ani, trebuie sa fie incredibil de talentati sa poata câstiga ceva
In 1960 s-au inregistrat trei miliarde de oameni pe planeta, patru miliarde peste 14 ani (in 1974) si cinci miliarde de persoane in 1987. Acum sunt 7, peste 7. Si tot sportul este mult mai dezvoltat, mult mai tehnologizat. Am fost campioni mondiali la handbal când erau sportivi legitimati cam 15-20% din câti sunt acum, când 5-6 tari contau in handbal. Acum fac sport de performanta cel putin de trei ori mai multi oameni ca in 1960. Implicit si concurenta e mai mare.
Sa ma mai lase si Topescu, ca a ramas numai cu povestile (recunosc ca povesteste frumos).
sâmbătă, 12 ianuarie 2013
M-a batut placa...
miercuri, 2 ianuarie 2013
Revelion la si patru...
Pe la 22.30 m-am luat de umar si aproape frateste au gonit cu viteza frigului catre centrul nou al orasului Baia Mare. M-am oprit la un non-stop de unde am cumparat un cognac Jidvei, zambind prietenos spre doi insi care mi-ar fi luat sticla, banii, hainele si jumatate din imparatie. Din fericire, nu sunt nici suficient de batran si nici suficient de gras pentru ca ei sa-si foloseasca “marmida” inspre mine. Apoi, am luat-o voios catre scena, catre locul care trebuia sa-mi aduca... habar n-am ce, dar de bine.
Am ajuns la brad... imi pare rau ca nu mi-am luat patinele cu mine... vreo 10 prunci insistau sa creada ca e bine. In jurul bradului, jale mare... cativa oameni care si-au baut deja masini, case, creiere, bani, tot... si continua sa bea orice. putina lume in centru, semn ca m-am miscat rapid si prost. nu bag de seama si ma amestec printre ceilalti. Incepe sa cante Gasca de acasa. Frig bine... ma intalnesc cu niste prieteni, cu niste colegi din presa si stau. Vine VH2... habar n-am cine-s, nu ascult, dar vad un Cotabita in zona; mno... astept. Urca astia pe scena, in timp ce rulau imagini cu primarele nostru pe un ecran. Apare si ora, patru minute si ceva pana la ora 0.00, dupa care dispare. Mai apoi, iese VH2 si intra primarul. Care adreseaza un mesaj pe care-l termina la ora 00.03 si ceva, dupa care, da tonul: 10, 9, 8, 7.... cum sa nu rad... in Baia Mare incepe Anul Nou cand vrea primarul... dupa aia, un absolut frumos foc de artificii... si iar VH2, cu Cotabita transpirand la minus 10 grade doar cantand... absolut totul este real.
joi, 13 decembrie 2012
Nu stiu daca Tadici poate face ceva... in atac, sigur nu
Romania in Serbia nu mi se pare nici mai slaba nici mai organizata ca alta data. Meciurile din Rusia, din 2005 sunt amintire, au trecut 8 ani de atunci. In timp ce Norvegia a devenit pe an ce trece o echipa impresionanta, de campioane, ale noastre n-au progresat aproape deloc. Din pacate, asteptarile romanilor sunt mari. Iar explicatia este simpla: Oltchim se bate de ani de zile la Champions League, nationala e pe scheletul Oltchim. Adeseori si antrenorii erau aceiasi. Jucatoarele de la Oltchim au salarii enorme si trebuie sa arate ceva de banii astia. Da, dar salariile alea sunt la Oltchim, nu la nationala.
Tadici este un antrenor de aparare foarte bune. S-a vazut la toate echipele la care a antrenat. Mizeaza foarte mult pe un inter ce arunca la poarta si pe aparare-contraatac. Echipele lui inscriu putine goluri, dar si primesc putine goluri. In schimb, are mari probleme la atacurile pozitionale. Cel putin la Europenele din Serbia, Romania a fost de ras la atacurile pozitionale. Nicio schema clara... Ca sa nu mai vorbesc de atacurile in superioritate numerica. Maxim doua astfel de situatii au fost fructificate, in rest nu s-a simtit plusul.
Acuma sa nu credem ca Tadici e raul absolut. Nu... nici nu e. Si chiar ii indic sa-si ia un antrenor secund altfel decat Pera, care scoate un cuvant doar cand nu-l vede nimeni. Nu. Sa-si ia un secund priceput la atac, care sa aiba si putina personalitate.
TE SPURC TVR PENTRU COMENTATORUL BOCANACIU, CARE N-ARE NICIO TREABA CU JOCUL ASTA.
luni, 19 noiembrie 2012
am candidat si eu (2)
acum un milion de ani am candidat si eu. cineva avea nevoie sa ajunga consilier judetean si facea parte dintr-un partid ciuriburi, unul din cele cateva sute de partid de garsoniera, unul dintre cele cateva sute de partide de doi bani aparute doar pentru ca un om avea o idee proprie, unica, stricta si persoanala (sa nu fiu pleonastic:) si care era, sigur, mult mai bun decat tot ceea ce exista pe piata. ca sa nu mai vorbesc ca era si cel mai cinstit om din lume, care n-a luat nici macar cojile de pe samanta. asa-s toti si asa incep.
sa revin insa la boile si caile noastre. omul care dorea sa devina consilier judetean a fost ceva mai istet decat altii. a povestit cu cantareti, cu oameni de cultura, cu ziaristi, cu cate un inginer, cu cate-un purtator de camasa neagra la maneci, din astia. inclusiv cu mine... chiar si cu un candidat la Parlament de astazi. ei bine, tin minte hiper-clar ca partidul vietii a fost remarcabil si a obtinut un singur loc in consiliul judetean, pe care domnul intreprinzator la obtinut. inclusiv cu voturile mamei, ale tatalui meu, ale unor prieteni, care m-au votat pe mine. aveam si sanse mari de castig, eram o opta stea din carul mare, limba a patra de la ceas... a iesit si asta e cel mai important... mai apoi, omul a iesit deputat si nu m-a deranjat absolut deloc. sincer. am lucrat pentru el si el s-a comportat civilizat cu mine da capo al fine. nu ma pot plange. insa, prietene, nu stiu daca te-as mai vota si acum. nu ma mai convingi cu nimic. insa sanatate iti doresc...
duminică, 18 noiembrie 2012
Eu pe cine aleg? (1)
sâmbătă, 20 octombrie 2012
Drumul oaselor se poate filma de acum si la Bizusa
marți, 9 octombrie 2012
Ce vor barbatii?
sâmbătă, 29 septembrie 2012
Ziua in care m-am simtit jefuit
sâmbătă, 1 septembrie 2012
Eu am ramas cu ultimul
Aproape 80 de km, fara vreo 4-500 de metri. Asa zice ghidusia de cautat timpul a lui Dani. A mea zice ceva de genul 80.4, dar nu-i bai. Oricum e destul. Asta inseamna un drum pana in Mara, peste Gutin (chiar, Adi, aici nici nu e nevoie de harta). Un event creat din nou degeaba pentru senzationalii mei prieteni care ma amentina cu venitul. Am dat invitatie la peste 700 de oameni (bineinteles, unele erau aberante) si, la final, ne-am intalnit tot aceiasu trei oameni. Eu, Arashiro si Nicki Sorensen.
Am plecat din Baia Mare pentru ca baia de serviciu era ocupata. Pe la 10.10. Am asteptat civilizat inca 6-7 minute si tot n-a mai venit nimeni. Spuneau pe fb ca vin 5, alti 7 au dat maybe, altii n-au dat nimic. In contrapartida, nici eu nu voi mai da vreo invitatie. Un domn a spus ca vine, apoi s-a sters singur si, frumos, tocmai l-am vazut mergand spre Ferneziu in zona Lukoil. Treaba lui.
Aproape niciodata de cand umblu cu bitza nu m-am plictisit mai bine. Cu exceptia intrarii si a iesirii din oras s-a stabilit si evadarea si evadatii. Arashiro si Sorensen au plecat in fata, iar eu am ramas cu ultimul. Culmea, pe drum, in diverse locatii, ma intalneam cu aceleasi doua persoane. Apoi, am decis sa-mi fac un programel in care sa ma simt cat se poate de bine. Nu n-am fost in Mystique. Doar cu o seara inainte (m-am bagat putin la ghilotina singur si, vorba lui Becali, n-oi fi fotbalist mare in veci. Am facut poze, am trecut si peste mirosul mancarii de la Hanul Pintea, pentru ca aranjamentul era facut pentru Mara.
Am ajuns si in Mara, unde m-am simtit bine. Am mancat, am bagat un Radler sub nas, ba m-am dus si pana la un bar sa-mi iau o cafea. M-am intors fara a avea casca in cap si rau am facut, pentru ca am bagat o marmida in acoperisul unei mese cu bancutze si am scapat cu un drum si de o jumate de cafea. E fain la pastravaria Alex, chiar daca multi spun ca este putin scump. Totusi, e cam plin acolo, asa ca nu sunt multe de comentat.
Drumul de intoarcere a inceput cu vaiete, cu burti pline, cu lipsa de apa, cu lipsa de chef si cu cine stie ce alte lipsuri. Am urcat catinganas, stiind ca urmeaza sa coboram o gramada. Am ajuns iar sus la Hanul Pintea, m-am schimbat (incepea sa nu-mi mai placa de mine), mi-am luat si noile incalzitoare cumparate saptamana trecuta (inutil, erau pest 30 de grade) si am coborat in ritmul meu (aproape ca la urcare:)) Sigur, Arashiro si Nicki si-au vazut de treaba, au continuat evadarea si ne-am mai vazut abia peste vreo 20 km. Sunt foarte curios sa vad care dintre ei crede ca e Nicki si care Arashiro. Misterul poate fi dezlegat foarte usor si nici nu costa mult.
Am ajuns acasa si nu tare am chef sa scriu, pentru ca am de lucru. Am mancat sarmale, ma uit la rugby si ma gandesc de ce zboara fluturii... Nu cred ca fac reclama la Adidas.
sâmbătă, 25 august 2012
Bomboane neserioase de ciclism
Au citit unii ceea ce au scris altii si, uite asa, aproape fiecare dintre noi, stim ca Lance Armstrong s-a dopat. Omul asta a avut cancer la testicule, a scapat de grija, apoi a mai avut-o de frienda si pe Sheryl Crow, a participat la Turul Frantei si a câstigat de sapte ori. Totul s-a intâmplat intre 1999 si 2005, de sapte ori consecutiv. Acum, titlurile acestea urmeaza sa fie anulate, ca o bogat omul in el bomboane cu epo si sânge din conserva.
In 2006 n-a mai câstigat Lance, ca nici n-a mai fost, dar a câstigat Floyd Landis. Altul care s-a dopat pâna in strafunduri. El a fost dovedit, a recunoscut si victoria s-a dus la spaniolul Oscar Pereiro Sio. Si asta a fost gasit aiurea. Apoi, in 2010, a câstigat Contador pe teren si in laboratoare, iar victoria i-a fost data lui Andy Schleck. Fratele lui Franck, ala care o fost prins anul asta cu bomboane.
Acum vin lucruri si mai faine. Trei dintre titlurile cucerite de Armstrong, in 2000, 2001 si 2003, ar trebui sa-i revina germanului Jan Ullrich, insa si acesta a fost suspendat pentru dopaj, in cadrul afacerii Puerto, si a pierdut locul 3 la editia din 2005. Un alt german, Andreas Kloden, ar putea pretinde victoria la editia din 2004, când a terminat pe locul doi după Armstrong. Insa si Kloden a fost acuzat de dopaj in 2009, de experti insarcinati de Universitatea din Freiburg sa ancheteze activitatea a doi dintre medicii care lucrau pentru echipa T-Mobile in 2006.
In concluzie, lasa-le asa cum sunt acum, ca toti au bagat in ei cum umple americanul curcanul de Thanksgiving Day. Daca nu, dati-i victoria unuia de pe locul 39, curat ca lacrima si abandonat dupa primii 5 km la prolog.
duminică, 19 august 2012
Stiu eu drumul... sau nu
Sâmbata te duci, faci, dregi, bei, manânci, cazi, biciclesti sau dormi. Asta cu dormitul o stie si o poate face oricine. Asadar, suni din buna dimineata sa auzi care-i treaba si o auzi. La 10.00 la Ambient, ca te asteapta Adi, Fred si Felix. Baga, ba... Traseu lung zice Adi, conform principiului: „Universul este mult mai mare si mai nemarginit decât ni-l imaginam, dar mult mai mare si mai nemarginit decât ni-l putem imagina”.
Plecam frumusel, cu zâmbet pe buze si intr-un ritm bunicel spre habar n-am ce, dar Adi are harta. Pâna la urma aflu si eu ca se doreste un ocol cu bitza al Crestei Cocosului. Si bagam materiale pâna la bifurcatie Mogosa / Gutin, apoi bagam alt gen de materiale, dar tot cu gamba, pe drumul spre Explotarea Miniera Suior (fosta, ca acum era doar un ins acolo care isi repara ceva la o masina si un câine pe care-l durea in basca de omul care-si repara ceva la masina. Urcarea nu este deloc usurica, dar nici de crapat nu e. Notiunea de asfalt incepe sa dispara incetul cu incetul, iar dupa EM Suior chiar poti deveni nostalgic.
Cum ajungi la EM Suior esti baiat istet, treci prin curtea nimicul care exista acolo, apoi o iei in partea stânga unde este un drum pavat. Si pavatul tine ceva vreme. Sunt inca in carti desi jur ca nu-mi place si-mi spun ca n-am ce cauta acolo (fan asfalt). Daca m-am bagat, mucles... Dispare pavajul, apare bolovanul, pietroiul, praful, iarba, pedala in gamba si pedala in tibie sau peroneu, pofta de o sudalma, plimbarea cu bitza in cârca si niste locuri frumoase. Ajungem in Poiana Boului. Sunt convins ca numele acestei poiene vine de la unul care n-a avut ce face si a urcat pâna acolo, iar când a ajuns sus a spus ca numai un bou ca el putea face asta si a dat numele locului. Exista insa un izvor. Bagam un corn (eu) si-o ciocolatica (nu-i ce gândesti tu), umplem bidonul si Felix spune s-o luam la stânga, in timp ce Adi are harta si zice s-o luam la dreapta. O luam la dreapta. Fara nicio gluma, din Tautii de Sus pâna la Poiana Boului am tot urcat.
Am ajuns si la Creasta Cocosului, unde am vazut niscaiva cetateni, unul cu masina, ceva ciurigai care se jucau si tocmai când am trecut pe acolo erau chemati la mâncare. Ne ducem mai departe si stim clar ca vrem sa coborâm in Mara. Localitatea Mara. Si ne ducem, incepem sa coborâm si, la un moment dat, ajungem la Taul Chendroii, unde ne bagam si noi fasolea sa vedem ce e. Ceva cetateni cu aparete foto in zona, iar unul incepe sa ne spuna ca nu e voie cu bitza acolo (chiar le-am lasat la margine, la intrare, pe jos), ca si el are 30 de biciclete, ca incurajeaza mersul pe bitza, ca tralala. Clar, era stapânul inelelor locului. Am facut niste poze, iar un tip ne spune ca pentru a ajunge in Mara trebuie s-o luam inapoi si la stânga. Adica sa urcam. Ne uitam la harta si gasim o modalitate de a o lua inainte si apoi de a o coti la stânga. Bad idea.
Mergem ce mergem si ajungem la un loc marcat cu Taul Morarenilor, locatie care n-avea de-a face cu drumul nostru. O luam la stânga, o luam si in joc, terenul este aproape imposibil si bagam ceva cu bitza in spate. Ajungem la o ramificatie si alegem partea stânga. Adi alege si pleaca val-vârtej. Primii 7 m sunt faini, ceilalti cinci spectaculosi. Pentru noi care eram sus, nu si pentru el care era jos. Dar era chiar jos. Trânta de Liga Campionilor, cu finalizare. Adica si cu fundul in apa si cu bolovanul pe piept. Nu-i de râs si coborâm dupa el. S-a cam lovit. Zabovim putin, tragem niste poze si o luam mai departe pe drumul care habar n-avem unde duce.
Coborâm binisor si ne intâlnim cu o femeie. Undeva la 60 de ani, in cizme de cauciuc, slabuta si posesoare de melitza. O secunda nu a tacut. Ea ne spune ca pe drumul acela ajungem in Breb, nu in Mara (pentru mine chiar nu mai conta, voiam asfalt). Asa ca, ne-am intors din drum, am luat-o când pe bitza când pe lânga dupa doamna si am urcat ceva. La un moment dat, femeia se opreste si spune ca nu mai stie drumul. Sta si se uita, isi reseteaza busola, da restart la computerul de bord si decide ca e perfect sa trecem prin niste tufe. O ia in fata si trage o trânta in fund, fara probleme insa. Luam bitza in spate si ne bagam prin tufe. Fascinant. Nici laptele praf nu-mi mai place. Ma gândesc ca mi-e sete, ca drumul e de cacat, ca pe asfalt ajungeam in Mara de doua ore, ca mai avem de coborât sau de urcat, ca femeia aia nu stie nimic si ca ne vom descurca pâna la urma. Cele mai sarcastice glume acolo au fost facute. Nu pe doamna Mara o cautam, localitatea Mara...
La un moment dat femeia ne spune s-o luam in stanga, dar nu ne mai intereseaza, o luam in jos. Fred zice ca era Baba Cloanta, ca mergem la Casuta de Turta Dulce... Un nene aflat in zona ne spune ca e bine si in joc, iar la apa s-o luam la stânga. Ajungem la apa, un pârâu decent, unde am si baut câte ceva, râzând cu drag imaginându-ne cum mai sus cineva face un pishucu veritabil. Si o luam din loc. Stabilesc ca drumul lung, peste Gutin, e de 40 km, iar drumul scurt, pe la Creasta Cocosului are 42-43 km. Cum “ajungem la ora 14.00 cel târziu in Mara” e vorba lui Adi, la 16.50 a fost realul. In clipa in care am vazut asfalt l-am abandonat pe Bear Grylls si gândurile de supravietuire. Sunt obosit ca mama lui proces verbal si abia astept sa-mi completez toate lipsurile pe terasa de la pastravarie.
Ajungem la pastravarie, plin. Adi ocheste o masa si ne tiram cu bitzele pâna acolo. Ne punem si asteptam. Varianta nu e ok, astfel ca ne mai deplasam sa ne facem noi cumparaturile, cele de la bar. Ni se ia comanda, bagam niste mamaliguta cu jumere si brânza, ciorba de ied, icre cu pitza si mujdei, niscaiva Radler sau alte licori. Stam mâncam, consumam lichidele necesare si vitale, acceptam o oferta vizuala de craci (n-am ce povesti aici) si hotarâm sa plecam.
Adi si Fred se intorc acasa cu masina (Adi s-a lovit), iar eu si Felix o luam cu bitza. Ma doare-n basca de Gutin, mai ales ca suntem pe asfalt. Sunt obosit ca dracu, satul si plin, astfel ca imi trebuie ceva timp sa intru intr-un ritm. In sfârsit ajungem sus la Hanul Pintea, ne schimbam „de oras” (curat) si lasam bitza sa curga. Abia pe la Tautii de Sus trece un domn cu bitza de noi, ne enervam si bagam pe foc sa-l depasim, dupa care nu mai are nicio importanta ce se intâmpla. La 20.55 am fost in casa, iar in scurt timp m-am culcat si cred ca am dormit ca lemnul netaiat.
Si astazi sunt obosit. Dar le-am spus prietenilor mei sa nu uite sa ma anunte, sa ma sune obligatoriu si alta data când merg off-road.
sâmbătă, 11 august 2012
Decat 88 de km
Da’ de cat sa va dau domnu’ Geoana? Decat doua kilograme, vine raspunsul minunatului om in stat. Cum in ce stat? In Statu Palma Barba Cot.
Dupa cum se stia inca de acum cativa ani, sambata a picat fix in 10 august, iar 10 august 2012 a picat fix intr-o zi de sambata. Cum vremea s-a mai racorit, am reluat si activitatea noastra uzuala pentru ziua de sambata, exact aia in care se gasesc oamenii posesori de bitza sa faca niste ture. Nu ca n-au mai facut in ultima vreme, ba unii chiar au si exagerat (dupa placerea mea, atat, nu si dupa a lor).
Uite asa, am organizat un event frumos, cu iesire la mare pe facebook, in care ne-am anuntat intentiile, am ales si un traseu si am asteptat ca macar 5 din cele 56 de invitatii sa fie onorate. Aiurea... Au fost maybe, dar am povestit cu unii si am inteles. Au fost si oameni 100% care au avut motive. Majoritatea nu au raspuns la apel, asa cum ne-am obisnuit.
De-acum inainte, nu mai invitam special si nici nu mai facem trasee pentru nimeni. Cand organizam ceva, o facem “sa ne simtem” noi bine si cine vrea sa vina sa vina. Si uite asa, am ajuns io, Fred, Adi, Felix si Dani sa bagam pe foc.
Am ales initial traseul: Baia Mare - Sacalaseni - Coas - Copalnic - Vad - Surdesti - Baia Sprie - Baia Mare, adica undeva pe la 60 km, cu diverse opriri. Eram intre noi si am decis sa schimbam traseul, in unanimitate. A rezultat: Baia Mare - Grosi - Copalnic - Cernesti - Tg. Lapus - Cernesti - Copalnic - Coas - Sacalaseni - Baia Mare, adica decat 88 km.
Sincer, eu ma simt destul de obosit. Parca il va pe Dani cum scuipa pe problema si apoi baga cu porcul ca are de mers la lucru la noapte... Felix sunt convins ca doarme la ora asta ca pruncu’ langa prunc... Fred isi oblojeste behind-ul si-si face datoria fata de fetita lui, poate chiar dormind alaturi de ea... Adi sunt convins ca a mancat jumatate de porc, a baut 2-3 beri Ursus, s-a odihnit putin si e gata sa iasa din nou in oras sa bage o placinta... Bag de seama ca nimeni nu va mai iesi la nicio placinta, pentru ca fiecare dintre noi este acum ca o placinta... Aproape pariez! Nu e chiar subtirel sa te duci 88 km de bitza si nu obligatoriu pe plat.
sâmbătă, 4 august 2012
Cât de tare ne enervam? Coborâm sub locul 20?
Oamenii (nu cred ca doar românii) reactioneaza rapid si extrem de negativ la un insucces. Cel mai adesea cu duritate, una care nu le este caracteristica, dar pentru ca nu se pot exprima cum trebuie, ajung sa vulgarizeze. Momentul critic odata trecut, lucrurile se incalzesc si in zona inimii preopinentului si virulenta dispare.
Jocurile Olimpice de la Londra au adus multa bucurie si multa dezamagire in acelasi timp. Intre aurul lui Alin Moldoveanu si insuccesul total de la canotaj, intre cele doua medalii ale halterofililor si esecul net din sferturile de la sabie fete echipe, intre bronzul echipei de fete de la gimnastica si abandonurile sau DNF-urile putin onorante, au fost si s-au spus un milion de vorbe. Cele mai multe destul de murdare... vezi site-urile ziarelor din sport din România.
Eu sunt extrem de dezamagit de fetele de la sabie. La individual nu s-au descurcat deloc, iar la echipe au pierdut in primul tur. Si vorbim de trei fete care sunt clasate in primele 7 din lume. Zero medalii... Mie mi se pare o contraperformanta mai mare decât cea inregistrata la canotaj.
Mai vad inca niste lucruri... Aici trebuie sa ne axam si sa asiguram conditii. La atletism nu avem nicio sansa sa luam acum medalii in afara probelor tehnice, gen ciocan, greutate, garduri, disc... Aici trebuie sa pregatim sportivi. La viteza suntem departe, la fond si semifond ne bat africanii (ei bat tot). La sporturile pe apa trebuie sa ne bagam, la haltere, la scrima, la tir... Dar trebuie sa ai un poligon senzational, o pista adevarata, nu sa vâslesti printre cretini cu sky-jet si pe lânga pontoanele cu barcute ale minunatilor de pe Snagov.
Ma uit la clasamentul pe medalii. Avem acum 7 medalii, eu zic ca e posibil sa fie 10. Adica mai multe cu doua decât la Beijing. Dar nu de aceeasi stralucire. Ar trebui sa scoatem ceva la gimnastica, poate la kaiac-canoe si eventual o surpriza de undeva. Dar nu prea mai avem de unde surprize. Ideea este ca vom cadea sub locul 20 in lume, ceea ce chiar nu s-a mai intâmplat de mult.
Beijing 2008 - 4-1-3
Atena 2004 - 8-5-6
Sydney 2000 - 11-6-9
Atlanta 1996 - 4-7-9
Barcelona 1992 - 4-6-8
Seul 1988 - 7-11-6
Los Angeles 1984 - 20-16-17
Moscova 1980 - 6-6-13
Montreal 1976 - 4-9-14
Munchen 1972 - 3-6-7
Ciudad de Mexico 1968 - 4-6-5
Tokyo 1964 - 2-4-6
Roma 1960 - 3-1-6
Melbourne 1956 - 5-3-5
Helsinki 1952 - 1-1-2
duminică, 8 iulie 2012
Ne prostim pe an ce trece sau pe an ce vine?
Inainte de toate trebuie sa spun ca eu mi-am luat bacalaureatul in 1987, când am terminat si liceul. Camerele de supraveghere din clase nici nu se comparau cu cele de acum, fiind mult mai violente daca te prindeau copiind. Pâna sa te dea afara din examen, ti-o luai preventiv, apoi urla la tine si daca insistai te dadea afara.
Ma tot uit acum si nu-mi dau seama ce se intâmpla: ne prostim pe an ce trece sau pe an ce vine? Cine-mi raspunde?
sâmbătă, 16 iunie 2012
Sa vad daca pot scrie... Pot
Ma, culmea, degetele curg pe taste, chiar daca antricotul drept ma doare. E mai greu sa apas “pause”, dar ma voi stradui. Sper sa nimeresc din prima. Mno, am dormit 20 de minute, am mancat ardei umpluti, am baut o bere cu lamaie, Radler, pe care am cerut-o sa mi-o pun pe mana, vezi Doamne, ca nu aveam gheata. Iar dupa ce s-a incalzit, e ca fanul, nu ca as fi mancat fan vreodata.
Dragii mosului, nu-i de colea sa cobori un deal, sa incerci sa franezi, sa aluneci pe nisip, sa lasi apoi franele, apoi sa franezi cu amandoua simultan, in speranta ca vei ocoli santul spre care te indrepti cu cea mai nedisimulata grimasa de oroare pe marmida. Ii fain, prieteni... ai de stire ca vei cadea, nu trebuie sa ti-o spuna nimeni, toata treaba e cand, cate iti rupi, daca bati capul de beton sau doar iti rupi filetul la antebrat, daca zbori peste ghidon sau pur si simplu iti raschetezi genunchiul stang.
Si de tuci ca bolovanul, te straduiesti sa ai cat mai putin de reparat, sa nu-ti caci nici bitza daca tot ai dat niste bani pe ea si, sa nici nu-ti faci prietenii de paie sa nu mai poti merge unde ti-ai propus.
Vezi, mai, de ce n-am fost eu pana acum in Chechis? Locul unde am executat cea mai pretentioasa tranta din cariera mea de biker de doi bani. Arbitrii de pe margine au aratat numai note frumoase. Mi-am creat un grup pe facebook, Cei care nu stiu sa faca Tsukahara intoarsa. Mno, acum nu sunt foarte sigur ca nu stiu. Sau, ma rog, nu stiu, dar poate ca mi-a iesit. Asa cum mi-a iesit si manusa din mana, si un petic pe pantaloni, si o gramada de jeb pe tricou si niste priviri miloase din partea prietenilor (astea-s cele mai faine si nu dor, mai ales daca suporta putin sa te plangi). Ba mai primesti si o bucata de glucoza, ca, vezi Doamne, esti palid. Sincer, la ce tranta am tras, era si pacat sa nu fiu palid dupa.
Ideea este ca ma simt binisor, urmeaza sa ma simt si mai bine, imi merge bitza, am castigat niste prieteni noi, am aprofundat cu aia mai vechi si ma voi duce sa beau jde beri. Si cu bitza tot ma voi mai duce, asta-i clar.
Dragii mosului, nu-i de colea sa cobori un deal, sa incerci sa franezi, sa aluneci pe nisip, sa lasi apoi franele, apoi sa franezi cu amandoua simultan, in speranta ca vei ocoli santul spre care te indrepti cu cea mai nedisimulata grimasa de oroare pe marmida. Ii fain, prieteni... ai de stire ca vei cadea, nu trebuie sa ti-o spuna nimeni, toata treaba e cand, cate iti rupi, daca bati capul de beton sau doar iti rupi filetul la antebrat, daca zbori peste ghidon sau pur si simplu iti raschetezi genunchiul stang.
Si de tuci ca bolovanul, te straduiesti sa ai cat mai putin de reparat, sa nu-ti caci nici bitza daca tot ai dat niste bani pe ea si, sa nici nu-ti faci prietenii de paie sa nu mai poti merge unde ti-ai propus.
Vezi, mai, de ce n-am fost eu pana acum in Chechis? Locul unde am executat cea mai pretentioasa tranta din cariera mea de biker de doi bani. Arbitrii de pe margine au aratat numai note frumoase. Mi-am creat un grup pe facebook, Cei care nu stiu sa faca Tsukahara intoarsa. Mno, acum nu sunt foarte sigur ca nu stiu. Sau, ma rog, nu stiu, dar poate ca mi-a iesit. Asa cum mi-a iesit si manusa din mana, si un petic pe pantaloni, si o gramada de jeb pe tricou si niste priviri miloase din partea prietenilor (astea-s cele mai faine si nu dor, mai ales daca suporta putin sa te plangi). Ba mai primesti si o bucata de glucoza, ca, vezi Doamne, esti palid. Sincer, la ce tranta am tras, era si pacat sa nu fiu palid dupa.
Ideea este ca ma simt binisor, urmeaza sa ma simt si mai bine, imi merge bitza, am castigat niste prieteni noi, am aprofundat cu aia mai vechi si ma voi duce sa beau jde beri. Si cu bitza tot ma voi mai duce, asta-i clar.
duminică, 10 iunie 2012
Ciuperci, Izvoare si bere
Ai chef de bagat bitza in priza si picioarele in pedala de la bitza, ce poate fi mai buna decat o prajeala pe maini si pe picioare (de la soare, evident) pana la Izvoare? Sunt destule lucruri pe care le poti face, e adevarat, dar noi (adica eu, ca am personalitate multipla pana la consultul unui psiholog) am ales sa mergem sambata la Izvoare. Si am ales sa mergem in haita, ceea ce inseamna ceva mai mult de sapte, adicatelea opt.
Am fost io, a fost Felix, a fost Mezok, Andi, Alex, Adi, Purci si Kity. Purci a intarziat sase minute convins fiind ca nu avem cu sa mergem prin alta parte decat cea prin care se deplasa el. Sigur, omul si-am uitat telefonul acasa, si-a uitat portmoneul, forta in picioare si ideea ce nu-i tare corect sa pleci la drum dupa ce te-ai culcat cu o seara inainte cu 10 beri in stomac, dupa principiul: Cand eram tanar puteam bea cinci beri, acum nu pot bea numai 10. Andi nu se arunca dupa bere, dar merge si vinul. Sambata insa, a mers si berea. N-are sens sa ascund ca la meciul de vineri au bagat si io vreo 5 bucati beri, absolut fara nicio jena.
Am plecat sambata dimineata de la ora 11.06... dupa ce l-am sunat pe Purci sa aflam daca traieste, dupa ce am sunat-o p Cristina sa auzim ca nu vine si dupa ce nu l-am sunat pe Bogdan care zicea ca vine. Nemtii din tura trecuta au zis pas, dar urmau sa plece acasa, ori asta duce chiar la pacat daca nu iesi in club cu o seara inainte. Si stiu eu ca nu le plac canoanele, asa ca s-au sacrificat.
Am luat-o incetisor, dupa puteri, cu punct final Izvoare. Pana la Baraj treburile au mers cu putin efort, dupa care dealul cu pricina a adus inviorarea. Intr-un departe tarziu ne-am regrupat in statia de autobus, adica tampenia aia folosista ca buda publica. Am bagat pe foc si ne-am tirat spre Firiza, cu placerea unei beri pe drum, la botul calului. Unii s-au dus mai bine si au ajuns la o ciuperca unde noi, desi n-am fi vrut, am fost obligati sa oprimi si sa mai recurgem la stratagema cu o bere la vremea ei face fix vreo noua de lei (minciuna, toate trei au constat atat, dar pentru rima sacrificam si o minciuna). Am plecat spre Izvoare, am oprit la Izvor si apoi in alte cetave mii de locuri, esenta este ca am ajuns sus. Unde am bagat ceva de mancare, niste beri sau apa, si o mica despartire. Kity s-a grabit acasa, altii au ales sa mearga la alte trasee, ceea ce e foarte bine, asa ca am ramas patru. Si abia am asteptat sa ajungem in Firiza sa bagam sub nas niste ciuperci exceptionale, farfuriile date inapoi fiind curate.
Am revenit in oras, cu unii la Mistique, altii in Parc sa-si verifice pruncul la joaca, iar altii in patuc. Cu gandul ca am bagat 60 de km si iar ne-am simtit bine. Sper!
Am fost io, a fost Felix, a fost Mezok, Andi, Alex, Adi, Purci si Kity. Purci a intarziat sase minute convins fiind ca nu avem cu sa mergem prin alta parte decat cea prin care se deplasa el. Sigur, omul si-am uitat telefonul acasa, si-a uitat portmoneul, forta in picioare si ideea ce nu-i tare corect sa pleci la drum dupa ce te-ai culcat cu o seara inainte cu 10 beri in stomac, dupa principiul: Cand eram tanar puteam bea cinci beri, acum nu pot bea numai 10. Andi nu se arunca dupa bere, dar merge si vinul. Sambata insa, a mers si berea. N-are sens sa ascund ca la meciul de vineri au bagat si io vreo 5 bucati beri, absolut fara nicio jena.
Am plecat sambata dimineata de la ora 11.06... dupa ce l-am sunat pe Purci sa aflam daca traieste, dupa ce am sunat-o p Cristina sa auzim ca nu vine si dupa ce nu l-am sunat pe Bogdan care zicea ca vine. Nemtii din tura trecuta au zis pas, dar urmau sa plece acasa, ori asta duce chiar la pacat daca nu iesi in club cu o seara inainte. Si stiu eu ca nu le plac canoanele, asa ca s-au sacrificat.
Am luat-o incetisor, dupa puteri, cu punct final Izvoare. Pana la Baraj treburile au mers cu putin efort, dupa care dealul cu pricina a adus inviorarea. Intr-un departe tarziu ne-am regrupat in statia de autobus, adica tampenia aia folosista ca buda publica. Am bagat pe foc si ne-am tirat spre Firiza, cu placerea unei beri pe drum, la botul calului. Unii s-au dus mai bine si au ajuns la o ciuperca unde noi, desi n-am fi vrut, am fost obligati sa oprimi si sa mai recurgem la stratagema cu o bere la vremea ei face fix vreo noua de lei (minciuna, toate trei au constat atat, dar pentru rima sacrificam si o minciuna). Am plecat spre Izvoare, am oprit la Izvor si apoi in alte cetave mii de locuri, esenta este ca am ajuns sus. Unde am bagat ceva de mancare, niste beri sau apa, si o mica despartire. Kity s-a grabit acasa, altii au ales sa mearga la alte trasee, ceea ce e foarte bine, asa ca am ramas patru. Si abia am asteptat sa ajungem in Firiza sa bagam sub nas niste ciuperci exceptionale, farfuriile date inapoi fiind curate.
Am revenit in oras, cu unii la Mistique, altii in Parc sa-si verifice pruncul la joaca, iar altii in patuc. Cu gandul ca am bagat 60 de km si iar ne-am simtit bine. Sper!
miercuri, 6 iunie 2012
Luna in care am cunoscut 20 de oameni
La semnalul urmator va fi ora: douazeci si unu, cincisprezece minute, zero secunde, bip (unde bip nu-i deloc o injuratura sau conlocuitoare a dictionarului cu vulgaritati). Mno, fix la ora asta, acum o luna, eram in Cluj-Napoca, cu copilul Gabriela. Eu cu rucsacul albastru si cu rucsacul negru, ea cu o valiza cat zilele de post dinainte de Paste. Povesteam povesti doar sa treaca vremea, ne intrebam, nu ne raspundeam, speram, parea totul interesant.
Desigur, ceea ce a urmat a fost mult mai interesant. Conform lu’ nentu’ Vasile Ghica: Universul este mult mai mare si mai nemarginit decat ni-l imaginam, dar mult mai mare si mai nemarginit decat ni-l putem imagina.
Este absolut interesant sa te duci undeva unde nu ai mai fost, unde banuiesti doar ca poate fi frumos, loc despre care nu ai avut prea multa vreme sa te informezi. Si nu asta e cel mai ciudat. Nu, e mult mai ciudat sa afli ca mai sunt inca 20 de persoane cu care vei merge, 20 de persoane pe care nu le cunosti. Ba nu, 19, ca pe Gabi am cunoscut-o deja. De cateva minute.
1. Gabi (copilul) - in toamna o sa-i uram Casa de Piatra, ori asta inseamna ca e cam gata copilaria:)
2. Adela (copiloc) - nu stiu ce o sa-i uram in toamna, ii uram acum cate ceva ca-i gata cu faculta... ISE... mno, deja stiu cine o sa-mi plateasca mie pensia
3. Costel (Costi) - i-am urat deja una alta, ca am povestit cu el la telefon (aproape ca m-a recunoscut din prima)
4. Calin - omu-i ocupat cu politicienii, cu aia se ocupa. Sa-i uram politica placuta (auzi, mai, sper ca ti-ai facut bani in campanie macar de-un concediu la Medjugorje - erai impresionat prietene de ce-ti zicea soferul)
5. Sorin - e pregatit sa spele chiar si o bicicleta, mai ales daca sunt eu cu ea. Ii dorim sa se inteleaga bine cu nevasta-lui
6. Liliana (Lili) - sincer, in primele doua zile nici nu stiam daca sunteti cu noi:)) Ii dorim sa se inteleaga bine cu sotul ei
7. Tania - nu stiu care este cel mai linistit oras din lume dupa Bistrita; nici nu-i mare lucru. Ii dorim poze faine si, nu uita de cele 30 de minute de miscare in fiecare zi
8. Alin - ultimul care mi-a dat accept pe Facebook; sigur, nu cel din urma... ii dorim sa aiba grija ce-si doreste
9. Alina - inca nu mi-a dat accept pe Facebook si nici nu stiu daca are, dar ramane in familie; sa va traiasca pruncutul fericit
10. Mirela (expressive) - am spus un lucru odata (candva) si s-a uitat la mine exact asa cum mi-as fi dorit sa ma mai trag o data (numaram, da?) din maimuta; mno, numa’ bine
11. Dana (sefa) - nu stiu de ce, dar am ghicit din prima ca ai vocatie de sefa; sincer... si nu e un defect; toate bune langa mica ta printesa
12. Catalina - nascut si crescut pe stadioane si in sali de sport am si vocatie de vulgar; cine ma cunoaste mai bine, stie ca nu-s asa; cred ca si tu ai aflat; sanatate maxima
12,5. Dani Mihu - abia in ultima si am aflat exact cum te cheama; povesteai cu Alin intr-o zi in autocar si numai din povestea aia mi-am dat seama ca esti om de treaba; sanataturi
14. Eduard (Edi) - mno, sa-ti dea Mnezo’ bani sa-ti cumperi un ATV, ca ai fost de departe cel mai mare fan; iar daca-l ai pe dl. ATV, macar de-un jeg de Bugatti Veyron sa te invarti
15. Katalin (Kati) - haha, ce fain cu bucurestenii astia ca nu stiu care Katalin ii baiat si care-i femeie, de era sa stam in camera impreuna; fata de treaba, asa sa ramai
16. Stefana - omuc de treaba, care stie sa se joace si de-a voleiu’, pe demonstrate, nu numa pe povestite.
17. Veronica (Fitze) - macar Claudia Schiffer
18. Delia - n-am cunoscut niciun om gata sa danseze in orice moment al zilei si in orice spatiu. Iata ca Bunul Zeus mi-a trimis-o in cale pe Delia si a rezolvat cazul. Let’s dance!
19. Anca - unul dintre cei mai expresivi cetateni pe care-i cunosc; genul 1000 de poze si 980 faine, iar restul de 20 nereusite din vina fotografului; Felicitari pentru absolvire!
20. Daniel - Cred ca toti trebuie sa-i multumim cat se poate... s-a ocupat de noi, a avut de departe cele mai multe provocari; felicitari si multumiri Christian Tour!
21. Io - mi-e dor de voi!
sâmbătă, 2 iunie 2012
Postasul nu mananca supa de ied
Sigur ca nu m-am prostit, daca e vreo intrebare legata de acest titlu. Sau poate ca da, numai ca nu-mi dau bine seama. Sambata, de la ora 10.00, ne-am rupt cioantele cu placere pe Gutinul negaurit de tunelul pe care-l tot fac din mezozoic naparstocii nostri politicieni. Adicatelea, am bagat un 80 de km din Baie pana in Mara, la pastravaria lu’ nentu Alex, unde si mana sub fusta ii vorba.
Si uite asa: Mircea (ca io am vrut), Andi (omul care urca Gutinul cu pinionul mare in fata si cel mai mic in spate - ii bolund de inconstient ce e), Felix (prietenul la nevoie se cunoaste, desi n-am avut nevoi), Ema (ea o mai avut ceva nevoi, dar s-o ocupat tovarasul Felix - a nu se confunda cu nimeni, ca n-are Antene), Edmund (omul cu genunchiul de fier la care mergeti la sala), Werner (fratele sau care a trecut si el cu genunchiul peste asfalt de vreo doua ori), Cristina (bicicleta faina si picioare nu va spun, nici daca m-am uitat din spate), Cris (cea mai buna fotbalista dintre ciclisti si cea mai buna ciclista dintre fotbalisti), Adi (omul prevazator, care si-a condamnat masina la purtat de bitza), Bogdan Coco (subnumit Postasul datorita superbului scaun de la bitza). Au mai fost cu noi doi prieteni, “decat” pana la Pintea, dupa care au ales sa se tireze catre Izvoare.
Am plecat de la Fortis Gym, na, sa le fac reclama... Pe la 10.00 si un pic, ca neamtul n-a fost ca neamtul. El are alta varianta, numai ca pixul e la mine, nu la el. Oricine a luat o bitza sub cur stie bine de tot ca a merge pana in Mara trecand Gutinul si a te mai si intoarce inapoi tot pe bitza nu-i chiar usor. Nici de perit nu-i, dar e de bagat materiale. Mai ales daca la Mara te opresti, bagi ceva subtire sub nas si mai necajesti niste capace de la sticlele de bere pana se sacrifica lichidul sa-ti citeasca corzile vocale.
Coco a pornit ca din pusca si a dus trena pana la disparitie in zona Liedl, motiv pentru care, sunt convins, n-o sa stie maine dimineata cine i-a batut cuie in fund. Plus scaunul de toti bani, adevarat fotoliu, pe care Edmund l-a botezat “de postas”. Apoi ne-am staduit dupa puteri sa urcam cat mai rapid cei 12 km de Gutin pana la Hanul Pintea. Toata lumea s-a straduit si toti merita felicitari, mai ales ca niciunul nu a cedat (ce, am io prieteni care cedeaza?) Pe drum, melodia preferata venea direct din hipotalamusul lui Andi, care voia supa de ied. Exista asa ceva, ba chiar si-a mai gasit niscaiva prozeliti. Pana la urma, astazi, sambata de dinainte de Rusalii a fost prima zi din saptamana in care cei de la Pastravaria Alex nu au avut supa de ied. S-a mancat insa altceva si bine a fost, mai ales ca doamnele din zona s-au sacrificat sa filtreze amuzant.
Sincer, eu le multumesc prietenilor mei (mai vechi sau mai noi) pentru acest drum si pentru faptul ca am dus treaba la bun sfarsit, lasandu-ne sa-i golim lui Edmund recipientul de minerale. Si niste felicitari adaugate.
vineri, 1 iunie 2012
De unde se scoate prenumele?
Una dintre cele mai consumate rubrici oferite de presa scrisa cu mâna, vorbita cu gura, auzita cu urechile, mirosita cu nasul sau cenzurata cu cenzorul este, fara indoiala, horoscopul. N-are importanta ca e pentru o zi, pentru o saptamâna, pentru o luna, pentru precambrian sau mezozoicul timpuriu. Important e sa fie si sa ne spuna cât mai multe despre ce urmeaza sa facem, chiar daca nu vrem sa facem nimic.
Pentru ca horoscopul nu era suficient, am ajuns sa ne cautam la bunastare si printre numere, doar - doar unu si cu unu vor face trei in buget si zero la necazuri. Elev fiind, am auzit vorbindu-se de nenumarate ori despre Pitagora, ba chiar l-am si invatat, doar nu era sa-mi folosesc degetele sau abacul o vesnicie. Ei bine, am mai aflat despre acelasi Pitagora cum ca ar fi considerat parintele numerologiei. Iar cum un parinte trebuie sa aiba si niscaiva urmasi, lucrarea nu s-a lasat prea mult asteptata si specialistii in numerologie s-au inmultit vizibil si pretutindeni.
Din pacate, se spune, numai câtiva initiati pot descoperi adevaratele sensuri ale acestor numere. Pe acesti initiati nu ai nevoie sa-i cauti, ei servindu-te prompt cu date prin cartile pe care le scriu si din care primesti informatii diverse despre tine, doar pentru simplul motiv ca te numesti intr-un anume fel.
Cu certitudine, marea majoritate a parintilor sau a nasilor nostri ne-au servit prenumele imediat dupa consultarea aprofundata a unor tratate de numerologie. Altfel, nu imi pot explica cum de ne iese povestea tuturor atât de bine. Mai avem si defecte, e adevarat, oameni suntem, dar concluzia este cea care ne face fericiti. Oricum, eu o sa am mare grija. Prenumele copilului meu, nu se discuta, trebuie sa inceapa cu cifra sapte, la fel ca si numele de familie. Macar lui sa-i mearga bine.
Pentru ca horoscopul nu era suficient, am ajuns sa ne cautam la bunastare si printre numere, doar - doar unu si cu unu vor face trei in buget si zero la necazuri. Elev fiind, am auzit vorbindu-se de nenumarate ori despre Pitagora, ba chiar l-am si invatat, doar nu era sa-mi folosesc degetele sau abacul o vesnicie. Ei bine, am mai aflat despre acelasi Pitagora cum ca ar fi considerat parintele numerologiei. Iar cum un parinte trebuie sa aiba si niscaiva urmasi, lucrarea nu s-a lasat prea mult asteptata si specialistii in numerologie s-au inmultit vizibil si pretutindeni.
Din pacate, se spune, numai câtiva initiati pot descoperi adevaratele sensuri ale acestor numere. Pe acesti initiati nu ai nevoie sa-i cauti, ei servindu-te prompt cu date prin cartile pe care le scriu si din care primesti informatii diverse despre tine, doar pentru simplul motiv ca te numesti intr-un anume fel.
Cu certitudine, marea majoritate a parintilor sau a nasilor nostri ne-au servit prenumele imediat dupa consultarea aprofundata a unor tratate de numerologie. Altfel, nu imi pot explica cum de ne iese povestea tuturor atât de bine. Mai avem si defecte, e adevarat, oameni suntem, dar concluzia este cea care ne face fericiti. Oricum, eu o sa am mare grija. Prenumele copilului meu, nu se discuta, trebuie sa inceapa cu cifra sapte, la fel ca si numele de familie. Macar lui sa-i mearga bine.
duminică, 27 mai 2012
Raducu, nu m-ai interesat niciodata; abia acum când pleci imi placi
Prietenii mei sau cei care stiu câte ceva despre mine, cunosc ca antrenorul Radu Voina nu mi-e deloc la inima. Si nici la alta parte a corpului, pentru ca, dupa cum se vede, n-am injurat inca. Omul acesta mi-a distrus toata increderea ca mai putem avea si noi o grupare competitiva. In conditiile in care România nu este vreo Sughibughi de echipa in Europa si in lume. Nationala noastra este cam praf si nu ma mira ca Oltchim a inceput sa-si ia jucatoare din strainatate. Barbosa, Leynaud, Silvia Navarro si Pineau nu sunt românce niciuna.
Voina a incheiat un ciclu. Maestrul Voina va parasi, sper, nationala de fete. Ca sta la Oltchim nu ma intereseaza. Treaba lui si a celor care-l vor tine. Cine are bani va lua niste fete de la Oltchim, alea care vor fi date afara. Si daca ia Clujul doua-trei fete, ceva imi spune mie ca Liga Nationala nu va mai fi chiar asa de sigur in mâna Oltchimului.
Iar o sa ne plangem la nesfârsit ca „cerul si pamântul” s-au unit impotriva noastra, ca rugile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie nu au fost rugi ci invataturi, ca Ego Zenovius votum posui (eu, Zenovie am pus acest dar - pentru cei care nu-si aduc aminte sau pentru cei care nu-si pot aduce aminte pentru ca n-au stiut niciodata) si ca sala sporturilor din Sighisoara se cheama Radu Voina dintr-o simpla intâmplare... România, singura tara cu legende vii, singura tara unde o arena de sport poarta numele unui individ in viata; macar daca sala din Sighisoara s-ar chema Vuie Moina!
luni, 21 mai 2012
Grecu’i frate cu romanu’
Ei sunt 10 milioane, noi 20. Cu aproximatie. Si unii si altii suntem mai multi, asta-i clar. Multi greci locuiesc aiurea in lume, multi romani fac acelasi lucru.
Religia lor este majoritar ortodoxa, noi cam la fel. Ei au un miliard de biserici, noi ne batem sa-i ajungem. Baiul e ca grecii au construit biserici in mii de ani, noi construim tot atatea in 15. Iar ale noastre sunt infinit mai mari (inalte, late, lungi) decat ale lor. Cu mult... Am vazut clopote o gramada, dar nu le-am auzit. Si nici n-am vazut vreo boxa montata prin zona. Aici ii batem de nici laptele praf nu le mai place.
Nu tare le place sa munceasca decat ceea ce vor ei. Nici noua nu ne prea place. Cel care are un butic nu continua deloc investitia, angajeaza pe cineva pe care-l pate plati prost si se va plange mereu ca n-are bani. Identic cu ceea ce vad eu in Romania. Ei angajeaza romani pe care-i platesc prost, la fel fac si romanii cu romanii in Romania.
Au vazut un monument al prostiei in Creta, aici vad zeci de monumente. Ei au construit un lac de acumulare (cca 60%), unde au bagat bani pe criterii politice, dupa care a venit criza si n-au mai fost fonduri. Intre timp, specialistii spun tare si raspicat ca nu e nevoie de niciun lac de acumulare. Banii insa s-au papat si e vorba de miliarde. Eu stiu ca langa Baia Mare este Barajul Runcu... si mai sunt atatea ineptii...
Le place distractie, deci si aici bifam la greu cu mainile impreunate. Desi, dragii mosului, unde nu-i musai sa lucrezi, e musai sa te distrezi.
Istoria Greciei este plina, arhiplina de tradari, dar si de glorie. Minoicii si miceenii nu sunt din Faurei si ei au plusat vartos la civilizatia europeana. Au fost cuceriti de o gramada de ori, au platit tribut, au avut monarh, dictatura militara, au presedinte. La fel ca si aici, doar ca noi nu tare am contribuit la civilizatia europeana. O facem insa acum cu tot felul de cetateni care lasa numai bucurie in urma lor. Bucuria lor.
Exista insa si multe diferente. Exact alea care fac diferenta. Ei se bazeaza pe mitologie si scot o gramada de bani cu asta, noi avem Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru si nu le-am citit nici pe alea. Am vazut pestera in care s-a nascut Zeus si, zau, Pestera Ursilor este de 50 de ori mai faina. Dar nu stim cum sa o facem de vizitat. Eu au mare, munte, campie, lacuri, tot ce avem si noi, ba zic eu ca suntem peste. Da, dar cretanul se comporta frumos, drumurile in Grecia sunt brici, ai tot felul de facilitati si nimeni n-o sa-ti scuipe in ciorba, mai ales ca ei nu fac ciorba. Noi avem un brand international, Dracula, si putem sa-l batem la cur, ca nu facem nimic cu el.
Iar daca nu facem nimic cu el, nu facem nimic nici cu noi. Poate vom mai face cate-o biserica sa fim si noi ca Santorienii: adica locul unde sunt mai multe biserici decat case, unde este mai mult vin decat apa si unde sunt mai multi magari decat barbati. Pariez ca si la noi vor fi mai multi magari decat barbati?
duminică, 20 mai 2012
Mândra Creta si domnul Santorini (ultima parte, ca nu vreau sa plictisesc)
Sunt din nou in Creta, de aceasta data la Gouves si mergem spre Astir Beach Hotel, un stabiliment de patru stele. Cunosc hotelul de pe internet si e asa cum era prezentat. Singurul impediment era legat de wireless, care exista dar trebuia platit. Atât. Si orice alta conexiune la net. Imi iau in primire camera, 286, si bine e.
E ziua lui Costi si oradeanul meu se face baiat mare, trece de sfert de secol. Bântuim dupa un club sau ceva asemanator, poate chiar un magazin-doua, si pâna la urma ne alegem cu o plimbare. Este aproape ora 22.00 si gasim un local patronat de niste prunci, trei la numar, care ne invita sa la ascultam hausu’ si tehhno’ul... Nu comentez ca-s in minoritate si ma bag in zona. Suntem aproape toti, dar Daniel suna adunarea, merge chiar pâna la hotel si ajungem toti in zona.
Baietasii sunt super-happy ca poposim la ei. Din ce batea vântul in barul lor (destul de frumos), dintr-o data s-a umplut. Si aveau sa mai vina si altii, ba chiar si o surpriza. Intram, cerem bere, iar eu imi iau chiar doua, un Amsteel si o Corona, adica fix 6 Euro. Costi pluseaza cu un raki cu miere de albine. Consumam si-i uram una alta. Mai ales alta. Nu stiu daca e fericit, cert este ca aranjeaza un târg de raki (adica un fel de palinca din sud, pe la 20-25 de grade, deci nici macar la temperatura corpului uman) pe bani mai putini cu pruncii, târg la care se inscrie si Alin. Io cu Alin stam si bagam niste beri sub nas, in timp ce in local apar niste francezi, apoi greci si inca nu stiu ce natii. Unul dintre francezi se uita gales catre fetele noastre si s-ar baga. In schimb se uita la baietii de 100 kg de lânga, adica eu si Alin, amândoi tunsi scurt... normal, când il ai in fata pe Alistair Overeem si Mike Tyson iti vezi de treaba. Nu stiu care dintre noi era Taisanu...
Vine 12.00 noapte, muzica se opreste si Costi este fericitul posesor al unui La Multi Ani in gura mare din partea celorlalti 20 de noi prieteni ai sai. Zau ca si mie imi place sa cânt. Si cânt frumos, chiar daca se aude nasol. Costi pune muzica, noi dansam, bem bere sau alte cele si ne simtit bine. Barmanul e deja generos, lasa din pret, ba chiar face si cinste. Vorbesc cu Alin sa ne ducem la hotel pe la doua, ca ajunge. Se ocupa insa altii de problema. Mai exact politia. Copilasii n-aveam cine stie ce in regula si le-au inchis local. Din câte am inteles eu ceva evaziune fiscala. La 2 noaptea a venit Politia si le-a inchis localul. Au iesit copiii impreuna cu noi din local. Si n-au fost mascati: a fost un caschetar si un altul lânga. Atât.
Ziua urmatoare urma sa avem liber o vreme, dupa care urma seara cretana. Liberul insemna misunarea dupa cumparaturi pentru acasa, dupa o ultima doza de aerosoli, dupa o ultima baie si o ultima plaja. Ba chiar si un somnuc imbracat pe sezlong, fericit moment pentru a-mi “arde” putin marmida.
Unii mizeaza pe o seara cretana, altii pe o seara cretina. Plecam, Cristina ne spune iar o gramada despre oamenii de aici, impartasim niscaiva idei. Am iar niste glume de autobaza in program, dar ne descurcam. Ajungem intr-un sat cu 30 de oameni. Coborâm din autocar si oamenii ne asteapta cu un pahar de raki si cu niste cartofi si legume. Cretanul nu bea niciodata daca nu si manânca. Si bine face... Popor român, baga la capatâna asta, ca prea vad imbecili muci pe strada. Apoi, vizitam usurel satucul si stam la o cafea o o terasa. Sat de munte, priveliste frumoasa, aproape la apus. O vad pe Iro, o superba fetita de 3 anisori, care era cu mami si cu buni. E modelul meu preferat si fac o multime de poze. Sunt cu noi si cei peste 40 de agenti de turism, despre care am mai vorbit. Majoritatea sunt femei, unele chiar de Champions League (sigur, dupa gusturile mele).
De aici incolo totul este sub imperiul Yamas, adicatelea Noroc. Si aici suntem toti. Intram intr-un spatiu nou, mai larg si dichisit. Un fel de camin cultural la noi la tara. La intrare baietii fac poze cu cretanele, fetele cu cretanii, sau in sistem turneu, fiecare cu fiecare. Ni se aduc vin rosu, vin alb, apa, cartofi, un fel de mici, salata, diverse carnuri si nu mai stiu ce, iar spectacolul este in derulare. Toata lumea face poze, danseaza, aplauda, manânca, danseaza, se mira, face poze, danseaza, bea... Yamasssssssss! Cretanii invita cei 75-80 de oameni de acolo la consum. Ma duc la masa si vine un tip cu o farfurie. O pune pe masa si o sparge. Apoi, vrând sa ia un ciob, imi sparge si paharul. Ceva malefic cu mine?
Acelasi om, câteva minute mai târziu, pune o sticla de vin pe scaun, apoi, un pahar de vin pe gâtul sticlei si urca in echilibru, intr-un picior, pe pahar. Nelutu draga, stai in echilibru ca Nadia, dar nu poti pune un blid pe masa fara sa-l spargi. Un tip cretan arata foarte bine. E mare, puternic si pare foarte calm. Fetele aplauda cu toata palma când baietul se incarca cu un platou de lemn pe care cara peste 50 de farfurii in acelasi timp. Sincer, si pe mine m-a impresionat.
Vin tot felul de dansuri, baietii sunt toti Bruce Lee si Chuck Norris, sar frumos si bine. Fetele, pe ritm (doua la numar). Apoi, un prieten care n-are treaba cu dentistul, ia o masa in gura si danseaza cu ea. Pe masa erau doua pahare de vin pline. Se opreste putin, colegii ii pun alte doua scaune pe masa, el o ia din nou si danseaza cu masa in gura. Mno, asta ma impresioneaza de tot.
Intre timp, afara, apare fotograful initial. Are un panou plin de pozele pe care le facuse când am intrat. 5 euro poza, jumatate de A4. Bine facute. Am si eu una, dar mai am alte 1.700 de poze in aparatul meu, asa ca nu ma intereseaza. De altfel, mie nici n-a vrut sa-mi faca poza. Sincer, sunt peste 100 de poze si ramân necumparate maxim 20. Mai aflu ca o seara cretana costa 40 de euro pe cap de vaca furajata.
Spectacolul nu se termina. Cretanii cheama pe rând fetele la dans, pe scena. Isi aleg ce vor:) De la noi, „cad” Tania si Delia. Bagati, fetelor, ca nu ne uitam la bani! Dansurile este chiar usor lasciv, cretanul se descurca minunat ca ala-i serviciul lui, fetele se straduiesc sa danseze cât mai bine, iar la un moment dat sunt date pe spate (cele cu fusta), spre marea satisfactie a pruncilor de 13-14 ani care stateau in locul potrivit si bine stiut pentru mici vizionari de lenjerie intima.
Cei de la muzica baga rapid un sirtaki de toti bani, elementele dansatoare se curbeaza in doua, unii sunt afara, altii inauntru, dar toata lumea danseaza. Fiecare dupa talent si dupa ce prinde de la specialisti. Mai baga baietii un dans, unde cretanii se asigura ca le iese si lor de o distractie. Asta inseamna niste oameni tinându-se mâna de mâna, dar cu mâna trecuta printre picioare. Destul de incomod de dansat asa, dar foarte util de atins „din greseala” vreun bihaind. Pâna la urma, nu conteaza, lumea chiar se distreaza pe rupte.
Se strâng lucrurile, suntem gata de parasit zona, ziua de 13 mai (La Multi Ani, Costi!) si in ziua urmatoare chiar Creta. Ne luam niste vin de merinde pe autocar, iar acolo spectacolul continua. Daniel cânta frumos (pe bune) si noi dam dupa el. Fiecare ce stie si cum poate. Ne oprit in oras, mai luam niste vin sau beroase si toate lumea merge pe plaja. Ultima seara pe plaja. Alte bancuri, alte povesti si poate chiar regretul ca vorbim de ultima zi. Somn.
Trebuie sa ne trezim dimineata, sa mergem la aeroport si catre casa. Bineinteles, prietenul Costi si prietenul Calin (care au fost punctuali cel putin o data:) nu sunt in autocar. Acesta insa pleaca. Oprim, Daniel fuge dupa ei la hotel, iar apoi toti trei, in pas alergator spre autocar. Ajungem la aeroport si incepe ceck-in-ul. Eu, Trocanii si Mirela avem probleme. Trebuie sa stam pâna la finalul imbarcarii. Ecuatia se rezolva, numai ca mie imi mai gresesc si numele. Vine Cristina si-mi spune: “domnule, dvs chiar aveti ghinion, s-ar putea sa trebuiasca sa mai stati o zi”.... Hahahaha, si care era pâna la urma ghinionul? As mai fi stat inca doua saptamâni...
Sunt calm, stiu ca nu-i problema mea si mai stiu ca se va rezolva. Asa cum s-au rezolvat toate. Christian Tour e firma serioasa. Ajuns si eu la ultimul control, unde grecii ma deposedeaza de doza de spray care avea peste 100ml. Bine fac, e vina mea. Decolam, ni se spun ca avem parte de niste turbulente, apoi aterizam pe Otopeni. Drumul pâna la Cluj il facem din nou cu microbusul, acelasi si asta e tot.
ALLLLLLLoooo, copiiiiiiiii.. sa nu va prind ca-mi copiati textul si mergeti in septembrie cu lecturi pentru vacanta din Creta:))
Sara, seara si santorinienii (partea a IV-a)
Las in urma cu o unda „grasa” de regret stabilimentul Blue Sea din Stalida. Da, nu-mi curg lacrimi, dar stiu ca mi-a placut aici. Prieteni, e ziua mare, e ziua pe care o astept, e ziua in care negociem cu soarele un apus spectacol. Mergem la Santorini, insula aflata la 120 de mile marine. Ajungem in port, 21 de bucati fericite, plus alte bucati fericite din alta zona, ghidusi in pronuntarea sentintelor de vacanta in limba româna. Urcam pe un highspeed colorat in rosu, pe care scrie Vodafone. Mda, aia de pe Orange sau Cosmote platesc dublu, au minute mai putine sau ce? O ora si 40 de minute din Heraklion pâna la Santorini, numai bine de pus geana pe geana, de zis bancuri, de facut poze, sau pur si simplu de stat. Peste 200 de oameni sunt pe vapor si acesta merge foarte rapid. Nu iese nimeni din interior si nici nu cred ca ar fi indicat. 120 de mile marine, adica 1,852 km de inmultit cu 120, 222 de km. Asta in 100 de minute. Nu-i rau. Exact cât as face eu cu masina pe autostrada Baia Mare - Oradea peste 100 de ani. Adica, 2 ani in care mi-as lua carnetul si alti 98 de ani pentru finalizarea autostrazii.
Ajungem in Santorini, ne recuperam bagajele si Sara, ghidul nostru, ne asteapta cu o pancarta pe care scrie Chistian Tour. Uita un „r” afara, dar vorbeste engleza si astia cam uita litera cu pricina dintr-un specific national lingvistic. Tragem niste poze in care, culmea, apar si eu, si o luam spre locul de cazare. Peisajul este incredibil. Realmente urcam un munte destul de mare sa nu-mi incapa tot in cadru. Din nou curbe de nivel, poze nenumarate. Mergem spre Kamaris, loc unde vom zabovi urmatoarele doua zile. Pe autocar ni se spune ca vom fi impartiti in doua grupuri. Unii la un hotel, ceilalti la altul. Ma prind instant, la fel cum o fac si prietenii mei. Stranierii de Cluj ramân la primul stabiliment, ceilalti merg putin mai departe. Apare o usoara stare de nervozitate. Eu, Ade (singura din Cluj care ramâne cu noi), Trocanii, Calin si Costi (Oradea), Alin, Alina si Tania (Bistrita), Copilul (Baia Mare). Adica 11 la 10. Sincer, pe mine ma doare in cursul saptamânii viitoare si pâna la urma starea se transmite tuturor, chiar daca exista mici comentarii.
Nu avem masa de prânz aici si umblam putin prin Kamaris. Slapii mei sunt gata sa-si ia ramas bun de la picioare, dar trebuie sa gasesc un inlocuitor. Merg cu Costi prin enspe magazine si peste tot numai chinezarii (peste tot). Costi are o idee mai buna, sa cumpar ceva superglu, ca ies mai ieftin si mai bine. Pâna la urma, nu cumpar nimic si imi arunc slapii fara nicio unda de regret.
Iesim toti sa dam la gura sa manânca. Stam la o terasa unde serveste un român, care ne mai spune una alta. Io si Costi ne sacrificam la doua beri, iar prietenii nostri isi cumpara habar n-am ce. Ne mai plimbam prin Kamaris, dam si de niste alimentare ce nu-ti curata jeburile, iar apoi revenim la hotel. Piscina si din astea. Apoi, masa de seara, niste plaja si distractie cat cuprinde. Cel putin asa mi s-a parut mie. Ma lovesc de doua ori in cutia de la pat si imi fac urme.
Ni se spune ca mergem la Oia (se citeste Ia) se vedem apusul de soare. Sara ne povesteste o gramada de lucruri, zice chiar si o legenda. Mergem \ntr-un loc foarte frumos, cu biserici faine, trecând printre case. Se spune ca in Santorini sunt mai multe biserici decât case, mai mult vin decât apa si mai multi magari decât barbati. Cine-a stat sa numere?
Fac o gramada de poze in zona bisericilor, in zona clopotele si pe unde apuc. Panorama este superba, sunt realmente fericit ca ma aflu aici. Revenim la autocar, ne satisfacem nevoie de suc de portocale cu doua beri, mai povestim si o luam spre Oia. Intre timp, Sara ne arata unde este casa unor invidizi pe care-i cheama Brad Pitt si Angelia Jolie, despre care am auzit ca ar vinde bambus sau chestii de genul asta. Sa-si faca o casa si in Turda daca is tari.
Oia este de departe cea mai spectaculoasa si aglomerata locatie in care mi-am infipt picioarele si curiozitate. Gârla asiatici, multe aparate foto, si un loc splendid, pe vârf de munte, nu foarte larg, unde stau oameni ca biscuitii in pachet sa prinda un loc cât mai bun pentru a face poze apusului de soare. Nici sa nu va imaginati ca nu a trebuit sa plecam de acolo inainte cu 20-30 de minute de apus. Vezi, Doamne, pierdem masa. Am facut insa front comun si ne-am tirat cu totii, ajungând sa vedem apusul de la poalele muntelui.
Venim spre Kamaris si se aranjeaza pentru ultima zi in Santorini ceva ATV-uri. Lumea vrea sa mearga la plaja rosie. Eu refuz de aceasta data si bicicleta pentru ca relieful este interesant si cum inca n-am terminat vreun Tur al Frantei, nu ma incumet nici la muntii astia. Se anunta si ploaie... Calin si Costi isi iau ATV-uri, se plimva ceva cu ele, dupa care aflam ca grupul clujean si-a luat masini. Baietii nu renunta la ATV, Daniel are si el tot ATV, in schimb renunta toate cele trei fete, renunta si Trocanii si Alin si Alina, si eu pâna la urma.
Sâmbata dimineata oamenii se duc, noi ramânem in zona. Facem poze pe plaje, cumparam una alta, mai aflam niste unele, mai imbratisam o barmana din Larissa si cam gata. Trec repede orele si vine momentul plecarii. Urmeaza un episod pe care Daniel ne-a rugat sa nu-l povestim si pe care, din respect (nota 2, ba, ziaristule), nu-l povestesc nici eu. Pâna la urma nici nu-i mare grozavie, chiar daca Frumi si Delia au avut culori schimbate la fatza câteva minute bune.
Mergem spre vapor, revenim in Creta. Aceeasi poveste ca la dus, doar ca nu mai am chef sa fac poze. Ajungem din nou in Creta si mergem toti la acelasi hotel. E bine, suntem din nou together si nimeni nu mai comenteaza nimic. E sâmbata seara, iar ultimele zile imi permit sa le scriu, probabil, mâine.
sâmbătă, 19 mai 2012
Catre pestera lui Frigus si alte cele (partea a treia)
vineri, 18 mai 2012
Mandra Creta si Domnul Santorini (partea a doua)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)